poem către mine

nu-mi plac primele întâlniri.
alea în care mă justific pentru cât Rose beau
și de ce îl amestec uneori cu berea brună.

pentru că nimeni nu o să înțeleagă
de ce îmi pun rom în cafea (îmi ieșise stea), e ok.

am zis stea.
maică’mea mereu îmi spune că am stea în frunte.
sunt ca o mâță, cu nouă vieți.
(vedeți profa de română, am scris nouă în litere, asa cum m-ați învățat).

gând la persoana a doua :

uneori îți plac buzele tale ,
care lucesc de la gloss
și au volum,
alteori îți  plac ochii, care luminează,
doar pentru că ai văzut un film bun
și îți  plesnește sufletul.
vara îți  plac coapsele tale bronzate,
chiar și cu câteva kilograme în plus.

scrii poezii noaptea,
pentru că ti-e rușine,
fără să-ți dai seama
că ele îți sunt anticoncepționalul pentru viață.

te-am văzut cum iubești oamenii.
te-am văzut cum iubești marea.
și cum dansezi pe melodiile preferate,
fără să respiri.

plângi.
pentru că uneori
lucrurile ți se termină,
fără ca măcar să înceapă.

si faci din cuvintele tale
un one women show.
pe tine nu te sperie singuratatea.
atata timp cât ai sare de baie cu bujori,
ești cea mai fericită.

te-am văzut cum te întorci după soare,
ai o slăbiciune pentru bărboși.
și pentru așternuturile albe, șifonate,
exact ca în pozele alea din story-uri.

tu nu ceri prea mult.
si poate de aia îți scrii mereu,
că nici puținul acela nu-l primești.

dar îți lași bilet în fiecare dimineață
„nu fii nerecunoascătoare” .

poate că nu ai cei mai albi dinți,
însă ți s-a spus că ai un zâmbet molipsitor.
și mai știu că atunci când suferi
te ustură cerul gurii.
doar taci
și te duci să-ți cumperi salată de vinete.

plângi.
pentru că uneori
lucrurile ți se termină,
fără ca măcar să înceapă.
și faci din cuvintele tale
un one women show.

poem către mine

stiți oamenii cu mac între dinți.

oamenii aceștia au povesti sincere
și doruri în lanuri nesfârșite de grâu.

și te iau de mână când plângi și te ustură sufletul,
ca să va uitați la furtună,  ca la ceva divin.

oamenii cu mac între dinți
și fruntea bronzată
își deschid palmele ca să-ți ții fruntea transpirată.

ei te iau oriunde,
până ți se crapă tălpile
și te duc acolo unde se termină soarele.

te târăști după ei
și încerci să-ți pui și tu ceva mac în sâni,
pentru noroc.

oamenilor cu mac între dinți
le lucesc ochii,
le tremură bărbia la apus
si apoi te învelesc când te culci,
ca să nu-ți fie răcoare.

mi-am pus mac in sâni.
când ma fac mare
să fiu om cu mac între dinți.

copiii cu papioane
au năvălit în oamenii mari.

Doamne,
câte plesnituri
se aud pe frunte, seara.
te mai uiți prin balcoane
și le vezi palmele roșii
de cât de mult au transpirat.

zâmbete matinale șterse,
după ce fiecare și-a luat  sârguincios
porția de fructe.

copiii  cu papioane
au năvălit în oamenii mari,
iar la prânz își  mai ridică puțin mânecile
și se transformă în iubitori de animale.

să le spună cineva că privirile goale
nu se acoperă cu ochelari de soare.

când nu ești ca ei, fug.

le e frică.
și pentru asta fac alți copii cu papioane,
care vor sta aliniati, zid.

să le spuneți copiilor cu papioane
că e bine să plângi cu lumina stinsă,
că sarea de pe buze
o pot folosi drept scrub, pentru pielea moartă.

și sunt iritați,
tocmai de aceea sufletele lor
trebuie lubrifiate din 3 în 3  ore,
exact ca alăptarea pruncilor.

le e frică.
si pentru asta fac alți copii cu papioane,
care vor sta aliniati, zid.

am încercat să scriu o poezie, tată,
știi?
în care îți spuneam despre becul de la baie,
care mi s-a ars,
dar nu mi-e frică să-l  schimb,
căci de când locuiesc singură
m-am obișnuit să mă văd în umbre și penumbre

am vrut vrut să scriu o poezie despre frică, tată. exact ca în ziua când mi s-au blocat cheile în ușă
si te-am sunat plângând
pentru că nu știam ce să fac.

nu mi-am schimbat becul din baie.
uneori e bine să te vezi în oglindă șui.

și sunt zile când mă simt murdară.
și mă car oră de oră.

am vrut sa scriu o poezie despre frică,
despre vinul roșu
și despre cum merg merg pe stradă,
privind oamenii în ochi.

nu-mi mai este frică, tată.
nu vezi că scriu poezii la 12 noaptea,
ca să nu mă vadă nimeni?

e perioada aceea  când de foame,

mănânci bomboane de ciocolată.

ai inima în șantier
și te oprește lumea prin autobuze.

se dau de pomană zâmbete,
se dau de pomană vorbe.

ai împrejmuit pe unde ai plâns.
e păcat să calci.

e perioada aceea când de foame,
manânci bomboane de ciocolată
ș te baricadezi în tine.

mama a primit copil.
copilul a primit lumea.

e miros de stătut afară
și îmi pun la gură mâinile abia spălate
cu săpun din miere de albine și mușețel.

e miros de stătut,
ca tot ce vine asupra noastră
ca o haită.

strănut.

timp suficient să-mi amintesc :
mai știi când erai mica
și voiai să bei și să plangi?

strănut. se închide lumina.
ia zi, mai ții minte, când vorbeai cu maică-ta
și ii spuneai că viața ta nu o să arate așa,
iar toate veneau ca niște tab-uri de calculator,
când  îți povestea de oameni, de dragoste, de bunătate.

e miros de stătut afară
și îmi pun la gură mâinile abia spălate
cu săpun din miere de albine și mușețel.

ducă-se pe pustii, țipă o doamnă afară.

strănut. în prima noapte am băut cola, nu vin.
am vrut să realizez tot.
și mi-am pictat în minte tablouri,
exact ca in diminetile de Crăciun,
când desfaceam păpușile cadou
și le dezmembram.

toate veneau ca niște tab-uri de calculator
când îți povestea maică- ta de oameni, de dragoste, de bunătate.

adorm.
timp suficient să -mi amintesc :
mai ști când erai mică
și voiai să bei și să plangi?

am păstrat vinul și am dat bomboanele.
Doamne, te rog să nu mă judeci.
nu știi cât e de greu
să mergi prin ceață
în fiecare zi.

am gust de fier în gură,
ca atunci când dă  sângele pe-afară.

e gust de  sânge obosit, Doamne
gust de sânge de dor de mamă.

și uite așa mă joc cu inima,
ca pirotehniștii care controlează explozii.

am păstrat vinul și am dat bomboanele.
Doamne, te rog să nu mă judeci.
nu știi cât e de greu
să mergi prin ceață
în fiecare zi.

unii își topesc sufletul sub soare,
așa cum ți se topește ciocolata între degete.

ti-ai pus cămașă aia bună,
ca lumea să te ia de nou
și ca nu cumva sa-si dea seama,
cum infuleci tot, hapsân.

pune virgulă,
haide, gândește ceva  inteligent,
spune-le oamenilor că este în regulă
să aprindă lumina în bucătărie pe timp de zi

pune virgulă,
haide, gândește ceva inteligent

spune – le că nu o să porti
rochia aia bună, de revelion,
că poate doar o să-ți bajbai ochelarii, a doua zi,
ca să poți pleca la serviciu.

unii se vor iubi,
ca pentru un nou început,
iar sterpele vor face băieți blonzi, cu ochii albaștri
sau poate fete cu păr creț și ochi verzi.
pe care le vor boteza Caliope

pune virgulă,
haide, gândește ceva inteligent.

spune – le că nu o să porți rochia aia bună

bătrânul a scos un servețel
cu care și-a șters excesul de salivă.

mi-a zis  că mă mint,
dacă am impresia că pot trăi fără dragoste
și că împărtășania
nu e recompensa celor virtuoși,
ci hrana celor flămânzi.

m-a sărutat pe fruntea fierbinte
și a întrebat de unde setea asta de lume?
cine ar putea să traducă fiecare inimă?

bătrânul a scos un servetel,
cu care și-a șters excesul de salivă,
mi-a dat părul după urechi
și am trăit.

m-a învățat pentru câteva secunde
să respir.
mi-a  arătat din nou cum să merg.

și  ce frică.
și ce fierbințeală în tot corpul.
sunt pași grei,
de bunic care te ține pe genunchi.

mi-a spus ca nu-s primul suflet
și nici cel mai bun.
m-am sufocat.

împărtășania
nu e recompensa celor virtuoși,
ci hrana celor flămânzi.

se ia un om, în cantități neglijabile
și se aruncă în lume.

i se vor arăta toate moravurile ușoare
in timp ce va alerga rotund  toată planeta,
până la epuizare.

și nu se va odihni nici seara.

pe timp de noapte
va visa tot zgmotul de bormașină de peste zi,
toate râsetele isterice de curve,
tot mirosul de alcool
al știrbilor de la colț de stradă.

se ia un om, în cantităti neglijabile,
e aruncat în fața oglinzii
și i se spune :
„vezi, ăsta ești tu. „

și începe din nou să alerge rotund planeta,
iar pe timp de seară va visa iarăși
cum lunea se miră
și arată cu degetul toate obiceiurile.

dar  nu catadicsește să se trezească.

se ia un om, în cantități neglijabile,
care aleargă planeta rotund,
iar din spatele lui
vin toți copii plesniti peste ochi,
toate femeile neiubite,
toți bărbații care nu iartă
toate animale mutilate.

toți aleargă schiopătat
într-un aer bolnav
și tușesc răni ascunse.

se ia un om, în cantităti neglijabile,
e aruncat în fața oglinzii
și i se spune :
„vezi, ăsta ești tu. „