Stranut a pozie. El este iubitul meu! Ma chinui cu toata sudoarea cuvintelor sa-i fac un portret! Are nume de poet! Un nume ce miroase a ceai cu rom si scortisoara! A fila galbena! Din aceea, patata cu cerneala gandurilor! Ma plimb in fiecare seara prin barbia lui ascutita! Ii ascult in fiecare dimineata ochii micii, boemi, obositi de atatea randuri scrise. Ciocolata din privirea lui ma desteapta din amorteala iubirii, in care am cazut, condamnata ca-ntr-o sentinta. E seara! Ma uit la el cum scrie cu ridurile fruntii! Apoi sterge! Apoi arunca foaia si incepe sa scrie din nou! Ii tremura perciunii de nervi! O pereche de maini albe, ce stau impreunate pe o frunte lata isi soptesc versuri. Nu mai au loc pe albul foii. Doar degetele lungi, subtiri, mi le fredoneaza timid, la fiecare inceput de amurg. Imi place sa-l privesc! Dupa fiecare poezie esuata, isi musca din buzele carnoase, ca dintr-o zmeura abia culeasa, cu urme de ploaie proaspata. Copil sunt si ma lasa! Cand doarme, mai am obiceiul sa ma alint cu marea din parul lui. Valuri negre, in care se pierd palmele mele, ma intreaba cat o sa mai stau?
Imi tine de vara cand e iarna si de primvara cand e toamna! Stie sa-mi fie umbra cand ma pierd pe strazile din sufletul lui si sa dea contrast unei camere, in care lumineaza doar lampa prafuita.
“Dragule,
Esti aici langa mine si iti scriu! Te vad cum alergi prin tine, incercand sa descoperi secrete! Ma uit in fiecare dimineata in oglinda, la omul care isi aseaza hotarat papionul si iau repede o poezie! Palme transpirate! Vene fierte de ore tarzii in care nu mai terminai sa insiri litere. Iti scriu! Imi scrii. Asa ne sarutam noi! E 10 fara 20. Esti la doua imbratisari departe de mine, si totusi, mi-e dor de silueta ta inalta, imbracata de un costum sifonat! Acum, tu, esti departe. Printre plopi, printre Luceferi! Aerianule! Nici macar nu ma vezi! Sunt nici mai mult, nici mai mai putin de doua ore. Oftezi fidel, la fiecare doua minute, timp care imprastii scrum! Inghiti in sec dupa o metafora, dupa un epitet! Haaii, recunoaste! Esti egoist! Se umple si perna de fericire cand in visul meu, ai indrazneala, sa mai zambesti discret, cu gropite. Ma enerveaza eleganta ta! Pana si cand te barbieresti, ai asa, un aer de geniu, care te scoate din minti. Domnule poet, aduni ziua si noaptea in tine. Minti! Razi in poezii cand de fapt ai fata uscata de lacrimi, si suspini, cand altminteri, esti beat de fericire ca ai gasit-o pe EA, langa un lac. Freamatul care zbiara in tine, ma lasa fara voce! Disperarea cu care tai fiecare silaba, ma agita si ma lasa fara pic de vlaga! Dragule? Intoarce-ti privirea macar o secunda sa vezi cum te desenez in cuvinte! Ridica-ti ochii n-auzi? M-am saturat sa te vad privind in faia aia goala, cu obraji palizi, cautandu-ma! Sunt aici! Deasupra sprancenelor tale dese, adunate si obosite de iubire. Esti cam indiferent cu muza ta! Cine iti citeste poeziile ar putea jura ca nu-ti iei ochii de la ea! Cand tu? Sorbi din privire un stilou cu penita tocita! Iubesti! Ma iubesti cu parfum de tei, cu sursur de apa albastra si cu seri de vant cald! Ca asa sunteti voi poetii! Sare si zahar, zgomot si liniste, ura si iubire. Esti praf de lacrimi si zambet! Iubitule…nu ma iubi! Scrie-ma! “
just a word... just a blog 