stiți oamenii cu mac între dinți.

oamenii aceștia au povesti sincere
și doruri în lanuri nesfârșite de grâu.

și te iau de mână când plângi și te ustură sufletul,
ca să va uitați la furtună,  ca la ceva divin.

oamenii cu mac între dinți
și fruntea bronzată
își deschid palmele ca să-ți ții fruntea transpirată.

ei te iau oriunde,
până ți se crapă tălpile
și te duc acolo unde se termină soarele.

te târăști după ei
și încerci să-ți pui și tu ceva mac în sâni,
pentru noroc.

oamenilor cu mac între dinți
le lucesc ochii,
le tremură bărbia la apus
si apoi te învelesc când te culci,
ca să nu-ți fie răcoare.

mi-am pus mac in sâni.
când ma fac mare
să fiu om cu mac între dinți.

Publicitate

copiii cu papioane
au năvălit în oamenii mari.

Doamne,
câte plesnituri
se aud pe frunte, seara.
te mai uiți prin balcoane
și le vezi palmele roșii
de cât de mult au transpirat.

zâmbete matinale șterse,
după ce fiecare și-a luat  sârguincios
porția de fructe.

copiii  cu papioane
au năvălit în oamenii mari,
iar la prânz își  mai ridică puțin mânecile
și se transformă în iubitori de animale.

să le spună cineva că privirile goale
nu se acoperă cu ochelari de soare.

când nu ești ca ei, fug.

le e frică.
și pentru asta fac alți copii cu papioane,
care vor sta aliniati, zid.

să le spuneți copiilor cu papioane
că e bine să plângi cu lumina stinsă,
că sarea de pe buze
o pot folosi drept scrub, pentru pielea moartă.

și sunt iritați,
tocmai de aceea sufletele lor
trebuie lubrifiate din 3 în 3  ore,
exact ca alăptarea pruncilor.

le e frică.
si pentru asta fac alți copii cu papioane,
care vor sta aliniati, zid.

am încercat să scriu o poezie, tată,
știi?
în care îți spuneam despre becul de la baie,
care mi s-a ars,
dar nu mi-e frică să-l  schimb,
căci de când locuiesc singură
m-am obișnuit să mă văd în umbre și penumbre

am vrut vrut să scriu o poezie despre frică, tată. exact ca în ziua când mi s-au blocat cheile în ușă
si te-am sunat plângând
pentru că nu știam ce să fac.

nu mi-am schimbat becul din baie.
uneori e bine să te vezi în oglindă șui.

și sunt zile când mă simt murdară.
și mă car oră de oră.

am vrut sa scriu o poezie despre frică,
despre vinul roșu
și despre cum merg merg pe stradă,
privind oamenii în ochi.

nu-mi mai este frică, tată.
nu vezi că scriu poezii la 12 noaptea,
ca să nu mă vadă nimeni?

e perioada aceea  când de foame,

mănânci bomboane de ciocolată.

ai inima în șantier
și te oprește lumea prin autobuze.

se dau de pomană zâmbete,
se dau de pomană vorbe.

ai împrejmuit pe unde ai plâns.
e păcat să calci.

e perioada aceea când de foame,
manânci bomboane de ciocolată
ș te baricadezi în tine.

mama a primit copil.
copilul a primit lumea.

e miros de stătut afară
și îmi pun la gură mâinile abia spălate
cu săpun din miere de albine și mușețel.

e miros de stătut,
ca tot ce vine asupra noastră
ca o haită.

strănut.

timp suficient să-mi amintesc :
mai știi când erai mica
și voiai să bei și să plangi?

strănut. se închide lumina.
ia zi, mai ții minte, când vorbeai cu maică-ta
și ii spuneai că viața ta nu o să arate așa,
iar toate veneau ca niște tab-uri de calculator,
când  îți povestea de oameni, de dragoste, de bunătate.

e miros de stătut afară
și îmi pun la gură mâinile abia spălate
cu săpun din miere de albine și mușețel.

ducă-se pe pustii, țipă o doamnă afară.

strănut. în prima noapte am băut cola, nu vin.
am vrut să realizez tot.
și mi-am pictat în minte tablouri,
exact ca in diminetile de Crăciun,
când desfaceam păpușile cadou
și le dezmembram.

toate veneau ca niște tab-uri de calculator
când îți povestea maică- ta de oameni, de dragoste, de bunătate.

adorm.
timp suficient să -mi amintesc :
mai ști când erai mică
și voiai să bei și să plangi?

am păstrat vinul și am dat bomboanele.
Doamne, te rog să nu mă judeci.
nu știi cât e de greu
să mergi prin ceață
în fiecare zi.

am gust de fier în gură,
ca atunci când dă  sângele pe-afară.

e gust de  sânge obosit, Doamne
gust de sânge de dor de mamă.

și uite așa mă joc cu inima,
ca pirotehniștii care controlează explozii.

am păstrat vinul și am dat bomboanele.
Doamne, te rog să nu mă judeci.
nu știi cât e de greu
să mergi prin ceață
în fiecare zi.

unii își topesc sufletul sub soare,
așa cum ți se topește ciocolata între degete.

ti-ai pus cămașă aia bună,
ca lumea să te ia de nou
și ca nu cumva sa-si dea seama,
cum infuleci tot, hapsân.

pune virgulă,
haide, gândește ceva  inteligent,
spune-le oamenilor că este în regulă
să aprindă lumina în bucătărie pe timp de zi

pune virgulă,
haide, gândește ceva inteligent

spune – le că nu o să porti
rochia aia bună, de revelion,
că poate doar o să-ți bajbai ochelarii, a doua zi,
ca să poți pleca la serviciu.

unii se vor iubi,
ca pentru un nou început,
iar sterpele vor face băieți blonzi, cu ochii albaștri
sau poate fete cu păr creț și ochi verzi.
pe care le vor boteza Caliope

pune virgulă,
haide, gândește ceva inteligent.

spune – le că nu o să porți rochia aia bună

bătrânul a scos un servețel
cu care și-a șters excesul de salivă.

mi-a zis  că mă mint,
dacă am impresia că pot trăi fără dragoste
și că împărtășania
nu e recompensa celor virtuoși,
ci hrana celor flămânzi.

m-a sărutat pe fruntea fierbinte
și a întrebat de unde setea asta de lume?
cine ar putea să traducă fiecare inimă?

bătrânul a scos un servetel,
cu care și-a șters excesul de salivă,
mi-a dat părul după urechi
și am trăit.

m-a învățat pentru câteva secunde
să respir.
mi-a  arătat din nou cum să merg.

și  ce frică.
și ce fierbințeală în tot corpul.
sunt pași grei,
de bunic care te ține pe genunchi.

mi-a spus ca nu-s primul suflet
și nici cel mai bun.
m-am sufocat.

împărtășania
nu e recompensa celor virtuoși,
ci hrana celor flămânzi.

se ia un om, în cantități neglijabile
și se aruncă în lume.

i se vor arăta toate moravurile ușoare
in timp ce va alerga rotund  toată planeta,
până la epuizare.

și nu se va odihni nici seara.

pe timp de noapte
va visa tot zgmotul de bormașină de peste zi,
toate râsetele isterice de curve,
tot mirosul de alcool
al știrbilor de la colț de stradă.

se ia un om, în cantităti neglijabile,
e aruncat în fața oglinzii
și i se spune :
„vezi, ăsta ești tu. „

și începe din nou să alerge rotund planeta,
iar pe timp de seară va visa iarăși
cum lunea se miră
și arată cu degetul toate obiceiurile.

dar  nu catadicsește să se trezească.

se ia un om, în cantități neglijabile,
care aleargă planeta rotund,
iar din spatele lui
vin toți copii plesniti peste ochi,
toate femeile neiubite,
toți bărbații care nu iartă
toate animale mutilate.

toți aleargă schiopătat
într-un aer bolnav
și tușesc răni ascunse.

se ia un om, în cantităti neglijabile,
e aruncat în fața oglinzii
și i se spune :
„vezi, ăsta ești tu. „

teroarea zilei de azi

100 de grame de om
50 de grame de cafea.
150 de mililitri de inima.
sufletele sunt la dietă.

oamenii se iubesc la secundă,
că mai mult nu țin.

apoi sună sirena
și redevin ce au fost.

100 de grame de om,
teroarea zilei de azi.
mai mult n-ai nevoie să exiști.

ești plin de praf.
în gura ta e doar amar
și mănânci ciocolată cu nuci pecan,
că maică-ta te-a educat un spiritul
unei alimentatii sănătoase.

apoi sună sirena
și redevii ce ai fost.

100 de grame de om,
50 de mililitri de inima.

teroarea zilei de azi.