când apãs pe mine
sufletul mi se face fântânã artezianã
si oriunde mã doare
e pântec de mamã cu ochii verzi.
a ieşit soarele
şi în tramvai sunt doar eu
cu un om al strazii.
ne închinãm pentru acelaşi lucru
în fața bisericii.
sã devenim muşchi tare,
ca sã avem de unde sângera.
şi-o fatã începea cu sâni rotunzi
şi se termina cu glezne înghețate.
şi se mai spune cã purta poveşti
scrise în palme grase,
cãci cremele de mâini
pe timp de iarnã sunt mai consistente.
şi-o fatã începea cu sâni rotunzi
şi se termina cu glezne înghetate,
iar cine ii citea pe buze
amuțea în restul zilei.
şi a rãmas nespusã,
pe când oamenii
se lipeau de ea prin tramvaie,
devenind zumzet.
şi-o fatã începea întreagã dimineața,
iar seara devenea silabe,
pentru cã nimeni n-avea nevoie
s-o rosteascã pe deplin.
îşi punea palmele grase sub perna,
iar rotunjimile ei deveneau trasee drepte
în somn, totul e lin.
şi-o fatã începea a doua zi.
se simțea vinovatã,
precum flãmândul
care furã crutoane.
era fata cu multe cratere
în care îti puteai înmuia
pumni de sare de mare.
şi respira arome Indiene,
de unde alunița din mijlocul frunții.
ce hranã de privire avea?
nimeni sãtul.
se simțea vinovatã
şi cei 4O de mucenici
o cãrau în fiecare dimineațã
pe flori mov de lavandã.
fiecare ieşire din ea,
ritual de purificare.
se simțea vinovatã
şi toatã plimbarea de trup,
nimeni nu i-ar fi ajuns-o
sunt zile
când totul e vechi,
mirosind a rumeguș.
ca astăzi,
timp în care ai chef
să folosești verbe la trecut.
ai așchii în piept.
ții de mână oameni
fără să-și dea seama.
sunt dimineti
în care te trezești
cu spatele gol
și parcă alunițele
nu mai sunt atât de multe.
e lumină în unele zile.
e nou.
fata care nu e din Arizona,
fată de vânt și nisip.
câteodată stă pe dune înalte
și își încălzește ochii.
de multe ori
doar șueră cântece
rămase în minte
și apoi toată ziua e vară.
fata care nu e din Arizona
nu-și cunoaște temperatura,
deși uneori mocnește precum o teracotă.
e greu s-o atingi.
palmele ei umede adună pietriș în vise
și apoi umplu gropi abrupte.
fata care nu e din Arizona
poartă cu ea mereu vreme toridă.
se ține după lume și soare.
crește precum o plantație de nuci
și așteaptă ploaia.
nu o să fie niciodată
nici prea veche, nici prea nouă.
se va auzi mereu în surdină.
o s-o mai vezi pe timp de toamnă,
când ii e dor,
mergând prin mare încălțată.
și se va întoarce mereu,
căci oamenii mai așteaptă în fandare,
viața.
fata ca un disc de vinyl.
poze alb negru,
care se mai lipesc intre ele
și le sari.
dacă pierzi ceva din ea
dă înapoi la mare.
fata cu accent britanic
poate spune oricum,
acest nămol pute.
mereu când plouă
devine mică
și începe să sară
în toate băltoacele.
când devine matură
se mai întâmplă
să verse vin peste bărbați
și să plece râzând în hohote.
fata cu accent britanic
poate înjura toamna,
iar apoi să taie în două
boabe de struguri
pe care să le mănânce cu iaurt.
și are zile când își permite orice,
pentru că parfumul ei de lăcrămioare
rămâne pe străzile îmbâcsite.
nu are rochii lungi
și nici manșete,
dar oamenii o privesc
precum un film londonez.
oameni
care își țin
încrucișate
mâinile
a pedeapsă.
transpiră
la rădăcini
de copaci
a rugă.
și tot vântul
nu le poate zbura
firele
de păr
albe.
dorm.
au frunze verzi
la tâmple
și miros
a iarbă proaspătă
dimineața.
atunci
începe tot
când oamenii
își țin
încrucisate
mâinile
a pedeapsă.
să știi că vanilia costă,
ca orice în viața asta.
și niciun gust
nu va mai fi
ca cel al laptelui proaspăt
la început de viață.
iar poate uneori
nu ceri nimic
decât o cafea, un vânt și-un soare
și primești doar un porumbel infometat
care-ți stă la picioare, milog.
dacă asculți atent
o să vezi ca până și sunetul de motor
are duioșia lui.
aleargă după omizi când e înnorat.
nu se va supăra nimeni.
să știi că vanilia costă,
ca orice în viața asta.
just a word... just a blog 