Cica sa faci mai mult decat sa existi, in viata asta.

E crunt sa vezi cum soarele de pe cer, sursa inepuizabila de fericire altadata, nu mai trezeste niciun sentiment azi. Suntem mahniti, suntem neputinciosi…in fata vietii, in fata mortii si a raului, care uneori pare sa fie nesfarsit. Nu e ora de filozofie, departe de mine gandul  asta. E doar un sentiment pe care il traiesc de ceva vreme, zi de zi.Nu e nimic mai trist decat sa ajungi sa cauti cu lumanarea o farama de speranta, un „ceva” pentru care sa mai lupti. Nu mai avem rabdare, nu mai ascultam si etichetam persoane din jur fara sa le cunoastem. Judecam tot ce se intampla in jurul nostru, dar nu ne intrebam daca tot ceea ce facem noi este cel mai corect si mai drept.Uneori viata asta chiar e nedreapta si iti da palma dupa palma, fara sa fi facut ceva pentru a merita toata mizeria care ti se intampla. Mor oameni minunati, tineri( vezi Mica, Abracadabra), te zbati sa demonstrezi ca vrei si poti sa fii bun, ca in final, singura recompensa sa fie un sut in fund, care culmea nu e un pas inainte. Si te intrebi…in ce lume traim? In ce clasa sociala ar trebui sa te aflii pentru a simti macar putin gustul fericirii. Cine e vinovat pana la urma de ceea ce ni se intampla? Multi vor spune ca noi, ca suntem singurii responsabili de ceea ce ni se intampla, ca nu ne straduim, suficient, ca nu muncim suficient, ca nu ne zbatem mai mult. Dar ce se intampla cand faci toate astea?  Cand toate noptile pierdute, tot entuziasmul, toata daruirea,pe care le pui la bataie la un moment dat, se transforma in oboseala, in sictir si in momente in care spui „bai, chiar imi ajunge”. Nu mai poti fi bun cand ti se intampla tot felul de cacaturi, cand dai de oameni pentru care tu esti doar o optiune, un popas, un avantaj de moment. Nu mai poti da randament cand toata viata asta e o  competitie nenorocita, in care uitam sa mai fim si oameni. Nu mai poti fi bun, cand ai fost deja, iar altii si-au batut joc de tot ce te-ai chinuit sa cladesti, de toata pasiunea pe care ai pus-o si toate sacrificiile pe care le-ai facut  pentru a da dovada ca in viata asta poti sa faci mai mult, decat sa existi. Deja celebra zicala „ori esti bun ori nu mai esti” nu mai are nicio valoare, cand pana si in cel mai josnic loc de munca trebuie sa fii acolo, o „simpatie” a cuiva pentru a reusi. „N-ai spate, n-ai parte”. Lipsa de noroc? Ghinionul de a nu fi omul potrivit la locul potrivit? Scriam intr-o zi pe facebook ca fericirea a devenit un lux si ca trebuie sa fii oare copil de bani gata sau vedeta sa te mai poti bucura de ea? Poate ca intr-o oarecare masura noi ne facem micile bucurii, care mai pot aduce o umbra de multumire in viata noastra, insa de multe ori le umbresc dezamagirile repetate prin care trecem si care te slabesc de puteri, de solutii. Si ajungi intr-un punct in care totul e intunecat, in care nu stii incotro s-o apuci si speri(prosteste sau nu) sa se mai intample ceva bun in viata ta. 

Esti extrem de optimist, si vezi mereu partea plina a paharului, insa parca totul are o limita nu?

Incerci sa te minti singur, folosind tot felul de trucuri si treci aparent peste tristete, peste neputinta, peste esecuri, insa noaptea cand pui capul pe perna, doar sufletul tau stie cata nefericire ai adunat din cauza unora care stiu doar sa arunce cu vorbe si sa puna o stampila pe tine, fara a sti de ce esti in stare. Si uite asa ajungi sa te rodezi, in cel mai rau mod, sa te chinui tu cu tine sa nu te plafonezi si sa-ti pastrezi sclipirea pe care o aveai candva.

Va pup si pana ne-om mai citi, sa va fie somnul somn, fericirea fericire si soarele pe cer cat mai rotund!

Cica sa faci mai mult decat sa existi, in viata asta.

Targ de sentimente

Uneori am impresia ca viata asta e un targ.

Ia de aici niste ura, hai da-mi niste iubire

Cat iti dau pe fericire…

Ma uit pe strazi si lumea nu e decat

O „animatoare” care danseaza

Dupa cum canta aura.

Am devenit o paiata a destinului.

Ma uit cum face troc cu mine

Razand ca un discreierat la fiecare cumpana.

 

As face un remake dupa „Dansand cu lupii”.

Dansand cu mine…

Asa bine ma misc pe marginea prapastiei…

Si uite asa imi scot la licitatie sufletul.

Hai…care da mai mult pe el?

Increderea? Lasitatea? Speranta?

 

Mi-e plina ziua de riduri, la cate nopti am dat pe ea.

Am botit asfaltul cu pasi apasati si inceti.

 

Si mai aud din cand in cand prin mine…

„suflet vechi luaaaammm”

Targ de sentimente