Lumea se oprea în genunchii ei. Acolo oasele-și spuneau rugăciuni ale bucuriei și deznădejdea se transforma în putere. De multe ori oamenii spuneau că mersul ei e-o melodie. În 2 rotule se refugia, când nu voia să mai simtă durere, spaimă, nesiguranță. Locul în care vântul ce-i bătea viața înceta. Și ființa ei nu mai era mecanică. Acolo putea exista. Acolo putea respira curat.
Lumea se oprea în genunchii ei.
În fiecare ligament era o muzica. Înăuntru părea atât de sigur, concret, definit, liniștit. Un „welcome to cabaret” , dar fără scenă. Deci nimic nu se putea rupe, fractura, zgârâia. În genunchii ei era totul intact. Nimic nu ticăia. Nimic nu trecea fără rost. Diminețile erau încete. Nici urmă de răceala în înghesuiala aia în care își tatua timpul, în ritmul ei. Nu era niciun sfârșit. Doar acum. nu era niciun acolo. Doar aici.
În zarea genunchilor ei era cea mai proaspătă adiere. Era cea mai clară lume.
just a word... just a blog 