Pelicanii trebuie hrăniți

Abia atunci

Când se face

Repede ziuă

Din cauza lor

Știi că ești de folos.

Abia atunci

Când le simți

Junghiurile,

Te înghiți

În cercuri,

Mari

Repezi,

Ca apoi să ieși

Din ele

Când se așteaptă mai puțin.

Te trezești

Cu ochii umflați

Și gura uscată

De  slava lor

Adusă.

Abia atunci

Când rămâi gol,

Și ți se văd bucățile

Lipsă,

Te gândești

Că nu ți-au furat nimic.

Ți-au dat.

Toate ciugulelile lor

Adunate

Din  mers

Ca un cadou,

Nu te fac incomplet

Ci darnic.

Pelicanii trebuie hrăniți.

Pelicanii trebuie hrăniți

Fractură

Mă simt bătrân!  Chiar dacă nu mă opresc să joc table în parcul din spatele blocului. Chiar dacă clocotește sângele în mine și nu mai am răbdare să se facă semaforul verde.

Poate am o bătrânețe cunoscută. Aceea a bărbatului care traversează matematic liniile zebrei la trecerea de pietoni.

Am îmbătrânit. Probabil pentru că am renunțat la vinul demisec în favoarea spirtoaselor.

Sunt bătrân. Simt asta. Când mă uit pe sârma din balcon și văd cum s-au împuținat perechile de boxeri, tot mai înlocuite  de izmenele de om serios.

Mă simt bătrân. Am inceput să înțeleg femeile.

Nu mai caut scurtături. Întotdeauna aleg drumul cel mai lung.

Să am timp. Să scap de teamă.

Îmbătrânit. Chiar dacă oasele și fața-mi sunt tinere. Mi-e frică de moarte.

Că sunt bătrân îmi spune și câinele din casă, care mă linge în fiecare dimineață, când mă trezesc singur. Și e totul ordonat.

Nu mă plimb cu mâinile la spate. Și nici nu mai privesc cu coada ochiului.

Mă uit atent. Fix.

Mă simt bătrân. Îmi place din ce în ce mai mult rujul roșu și soarele puternic, că-mi ajută fața palidă.

Am umblat. Și mă uit mereu în urmă. Mai am de mers…

Trece timpul și îmi dau seama câte alintături mi-au scăpat. În cate siropuri n-am crezut. Câtă neimportanță am dat.

Bătrânulee!  Câte femei ți-au rămas neînșelate? Pe câte nu le-ai avut?

În ce-ți numeri tinerețea încă netrăită, de te simți tu așa ramolit?

Fractură

De la ei

Femeia nu e deloc fragilă cum își imaginează toți. Femeia e dracu` gol. E vraiște, e calculată, e dichisită, șleampătă. E cum vrea ea.

Degeaba ne tăvălim noi și îi plângem de milă, când iese cu rimelul scurs și părul fâlfâit, măciucă. Femeia poate să aibă ochelari, profil de semidoctă. Poate să aiba ochii migdalați, dar să fie știrbă. Și tot te îndrăgostești de ea.
Ea bate cu pumnul în masă. Te întreabă de ce n-o vrei, când n-o vrei și de ce o vrei, când o vrei.
Poate să mânânce ton, salată orientală, icre negre, pateu. Tot te îndrăgoștesti de ea.
Femeia poate să fie rătăcită, adunată, poate să fie îngăduitoare.
Și uneori poate să râdă până se sufocă, alteori să tacă mult.
Feneia e schimbătoare, e constantă. Se plictisește, e monotonă. Are pretenții. Resemnări.
Și în fiecare zi se fardează și iese. Și dă piept cu lumea. Cu neiubirile, cu nezâmbetele.
Cu parcurile pline care o fluieră, cu privirile ce-o pipăie. Cu copii. Cu bâtrânii cărora mereu le lasă câte un leu.
Femeia nu se consideră niciodată frumoasă și totuși îți zâmbește, când după 2 ore de stat la cafea îi spui, că e simpatică. Ea nu vrea multe. Vrea doar să știe de ce ? 

De la ei

Draga

“Am nevoie uneori să mi se spună că sunt dragă. Chiar și atunci când mă simt cea mai minunată, cea mai puternică. Chiar și atunci când îmi sticlesc ochii și îmi râd singură în geamurile alimentarelor. Dar mai ales, am nevoie să mi se spună că sunt dragă, când îmi sunt obrajii iritați.

Să mi se spună că sunt dragă atunci când cred, atunci când țin pasul, când le potrivesc cel mai bine. Dar mai ales atunci  când mint, atunci când rămân în urmă sau când sunt piesa aia în plus din puzzle.

Aș vrea să mi se spună că sunt dragă, când am buzele rozii, nude, țuguiate, cărnoase. Că sunt dragă, să mi se spună și când am buzele vineți, lăsate, strigătoare, subțiri.

Dragă pot fi și când sunt importantă, când merg apăsat, cu privirea fixă, cu ochii încremeniți. Să-mi spună cineva dragă însă, când am pantalanii rupți în genunchi, când mă bălăngăn, când îmi fac ochii ca girofarele.

Dragă atunci când sunt smerită, când aprob, când mă zbat, când aleg bine, când încerc. Dragă mai ales când mă incrunt, când contrazic, când mă las, când iau decizii proaste, când nu fac nimic.

Dragă mai pot fi !

Când sunt lașă, când nu spun, când nu mă duc, când tremur, când nu dorm.

Sunt dragă când am sufletul odihnit, dar mai ales când abia respir. Atunci sunt cea mai dragă.”

Draga

Nu-s de aici

Oamenii te-ntreabă

Cum pot ajunge

Nu știu unde,

Însă ei habar n-au

Că și tu ești străin.

Abia înveți să citești

Să mergi

Abia te obișnuiești

Cu gălăgia

Chicotelile…

Oamenii te intreabă

Dacă pot,

Dar ei in goana lor

Nu văd că și tu

Stai inghesuit

Și pe tine

Te-mbrâncesc alții

Pentru că te simt

Ca nu ești

De-al lor.

Eu nu-s de-aici.

Nu-s de aici

Când coenzima Q10 nu te mai ajută

Ce riduri haotice,

Unul într-o parte,

Altul într-o parte.

Unul mai sus,

Altul mai jos.

Sunt singulare,

Adânci,

Cotrobăinde.

Și caută,  caută…

N-au străzi cât au căutat,

N-au lumină câte au văzut,

N-au rabdare cât au așteptat,

N-au regrete câte le-au țâșnit printre degete.

Nu le-ajunge setea cât au băut,

Nu-și cuprind fumul, cât au inhalat

Nu mai au usturimi, lungimi…

Dar dacă te uiți atent la ele

Au o muzicalitate

Se ondulează la fiecare zâmbet forțat.

Când coenzima Q10 nu te mai ajută

Despre ei

„ Am iubit. Am iubit până la friguri. Unora le-am știut numele de familie, altora nu. Pentru unii am făcut omletă pentru alții nu.  Am iubit. Cu toate frisoanele. Și când m-au mințit și când nu. Și când mi-au zis că am sânii mici și când se uitau chiorâș la fundul meu.

Am iubit. De la cel care a scos ce-i mai rău din mine, până la cel care m-a făcut sfântă.

Am iubit. Cum m-au iubit și ei. Cu tocuri, în adidași, în rochii cu spatele gol, în blugi rupți.

N-am discriminat. Am dat iubire  și celor ce au intrat ca secerea în viața mea și celor ce abia le-am simțit pașii.

Am învățat de la fiecare câte ceva. De la unul am învățat să fiu arogantă, de la altul să mă alint și să vorbesc răgușit…

Altul m-a învățat să n-aștept, altul să stau la locul meu.

Am iubit. Și așa, am  luat cursuri de furie, de suflet în galop, de înghițit în sec.”

Despre ei

Probabilități

Zarurile au fost aruncate.

Ce șansă ar fi ca noi să “facem un 6/6’?

Probabil atunci când ajungi

Să nu-ți mai fie frică de nimic,

De moarte, de viață, de oameni.

Te scuturi ca o piesă de table

Și vezi dacă rămâi sau nu în schemă,

Te obișnuiesti atât de mult cu oboseala jocului,

Încât nu te mai gândești

Dacă pierzi sau câștigi,

Dacă e cineva pe margine,

Care te înjură sau te aplaudă.

E ca in filmele acelea,

Te uiți în jur

Și tot ce se aude e doar un sunet de fundal.

E multă surdină.

Da, e adevărat!

Străzile și-au schimbat mirosul,

Și-au schimbat zâmbetele, privirile

Și sunt seri

Când nici câinii nu mai latră la fel.

Nebunia, acum,

Nu mai e să vezi o femeie în furou,

La colț de stradă,

Fumând o tigară-

Ci chipuri cu ochi limpezi

Și vânzătoare,

Care încercând să pară amabile

Te întreabă „ce doriți fată?”

Șansă.

Ce bine sună!

Probabilități

Monologul visătoarei

“Aș vrea uneori să nu mă mai culc. Să stau trează non-stop. Nu m-ajută cu nimic dacă visez. De ce visăm? De ce? Să vedem cât suntem de neimportanți? Să vedem cât de puțin însemnăm? Eu nu mai am energie să visez. Nu mai am energie să trăiesc realitatea.

Vedeți voi…sunt vise și vise. Una e când visezi că ți-ai rupt unghia mică, alta când visezi persoane. Îți bate inima-n somn, nu ai idee ce să le spui. Nici măcar nu știi de ce vorbesc cu tine. Când te trezești, știi că vei fi complet o străină pentru ei, pentru el.

Stai dimineața la cafea și încerci să-i explici creierului, că e ok, n-ai nevoie de astfel de flash-uri ca să vezi a doua zi, că e la fel.

Și știți ce mă mai enervează? Că nici măcar în vis nu putem alege. Adică, visule, măcar daca tot îmi strici nopțile, lasă-mă să aleg. Lasă-mă să iubesc pe cine vreau eu și să mă iubească cine vreau eu.

Așa e! Chiar și în vis, dragostea nu e o tarabă. De unde să alegi tu iubiri, ca pe pătrunjel sau spanac. Astea sunt verzi, proaspete, poți pune mâna pe ele, le poți pipăi.

Și te trezești apoi și stai buimac toată ziua. Te gândești cum ar fi, daca ar fi…

Da, știu! Să spui că iubirea e așa sau așa e ca și cum ai spune  că vântul e rece, apa e udă.

Ați observat că visele sunt nenorocite. Nici măcar nu te lasă să vezi tot. Pentru că vrei să vezi și tu cum reacționezi. Dacă ești o tăntăloaică, ce stă acolo cuminte sau una care îl ia de guler și …îi arată ea lui, cum stă treaba. Dar nu! Nu se întâmplă așa. Pentru că visele știu cât de slabă sau cât de puternică ești. Cât de sigură, cât de neîncrezătoare. Ele știu cât de obosită vei începe a doua zi sau cât de odihnită. Visele îți arată mereu, că e  așa cum vor ele. Atunci când crezi că ai uitat pe cineva, când crezi că te-ai eliberat de vreo respirație, de vreun cuvânt, de vreo așteptare.  În cazul în care ești vreun amnezic, ele au grjă să-ți arate ce ai, ce nu ai. Mai ales ce nu ai.

Scrisoare deschisă către viitoarea iubire,

Tu, da tu, care poate acum nici nu mă auzi, nici nu mă vezi, nici nu mă știi.

Te-am visat aseară. Ești curios? Vezi tu… N-am cum să-ți povestesc.De fapt, nici nu mai țin minte ce mi-ai zis, dacă mi-ai zis sau pur și simplu ai apărut.  Îmi amintesc vag. Că m-ai enervat cumplit. Că n-am putut să reacționez.  N-am putut să te iau la palme, să te pup, să te împing sau să te strâng în brațe. N-am putut să ma uit la tine, n-am putut să-ti zâmbesc. N-am putut să fac nimic mă, înțetelgi? Nici măcar nu știu dacă eram aici la mine sau acolo la tine. Pricepi acum de ce nu vreau să mai dorm? De ce nu vreau să mai visez?

E o scrisoare scurtă. Ca să știi că mă gândesc la visul tău. În care nu știu, dacă ai vrut să mă iei și tu la palme, să mă pupi, să mă împingi, să-mi zâmbești. Și pun pariu, că la cât sunt de perverse visele m-ai fi sărutat pe frunte, părintește.

E o scrisoare scurtă, în care, mă gândesc la visul tau, care poate e cu alta, deși tu ai apărut îl meu, dar nah, viața nu e mereu echitabilă.

Te-am visat. Atât!”

Monologul visătoarei

Dubla 1, dubla 2 (sau centurista intelectuală)

“Sunt împăcată că mă știu atâția bărbați. Măcar spre deosebire de Mariana-cur-de-fier, (da, nu râdeți, așa era poreclită o colega de-a mea) am ceva mai mult creier.Puțină lume scrie despre centuriste. De ce ? Nu putem fi muze ? E adevărat,  nu suntem atât de pure, diafane (vedeți că-s o traseistă citită, da ?), însă ceva bun avem și noi nu ? Îi povesteam cuiva și a rămas uimit, când i-am zis, că, deși practic de ceva ani « meseria » asta, încă îmi tremură picioarele la fiecare client nou. Cred că nici la primul iubit, nu am avut așa reacții, ca acum, când ajung cu vreunul în cameră. Asta mă face să mă simt mai puțin murdară. Mai putin jegoasă, pentru căsniciile, pe care probabil le-am stricat. Da`..eu ce să le fac ? Mă gândeam acum într-o zi, că n-am făcut niciun film pentru adulți, însă repetitivitatea asta( încă unul da ?) mă face să mă simt ca pe platourile de filmare, când nu-mi iese  o scenă și mai trag o dublă și încă o dublă…

Nu m-am îndrăgostit niciodată de vreun client. De fapt, eram cât pe ce. Acum ceva timp.

A fost primul care m-a pus să mă dezbrac și nu mi-a făcut nimic. S-a uitat la mine și m-a întrebat ce caut eu aici ? Machiată strident nu sunt, haine vulgare nu port…

Am rămas blocată, n-am știut ce să-i raspund. Nu mi-a venit în cap decât un singur răspuns cretin, simplu : « Așa e viața ! » . Am stat toată noaptea și am băut vin și am povestit. Eu de-ale mele, el de-ale lui.

I-am zis că nu pot să fac copii. Îmi plac, dar nu pot ! Și nici n-aș vrea ! Pentru ce ? Eu abia am grijă de mine. A început să râdă. I s-a schimbat fața deodată. Avea o expresie dinaia paternă, care mă enerva. Mi-a mângâiat burta și mi-a zis «  Păi la cât ești de slăbănoagă e normal să nu vrei copil. Nici n-ar încăpea în burtă ».

Toată noaptea m-am chinuit să aflu cu ce se ocupă. Nu mi-a zis nimic. Dimineată când  a plecat mi-a zis că scrie.  Ha ?  Am incremenit. Mă uitam  fix la el și abia mai suflam.

L-am intrebat dacă-mi face și mie o poezie. Ce, noi centuristele nu putem fi sursă de inspirație ? A zâmbit în colțul gurii  și mi-a zis că o să scrie.  Pentru mine  merită să-i sară lumea-n cap și să spună că face o literatură proastă, pentru că vorbește despre parașute intelectuale.

Nu i-am mai zis nimic. Nici el. În ziua aia n-am făcut nimic. A venit apoi următoarea. Dubla unu…dubla doi…”

Dubla 1, dubla 2 (sau centurista intelectuală)