n-ai cui

să ai cui să vii
să ai cui să pleci
atunci când nu-ţi mai gaseşti
adăpost
n-ai cui

să ai cui să dormi
să ai cui să te trezeşti
atunci când vrei să-ţi odihneşti
picioarele
n-ai cui

să ai pe cine să umpli
să ai cui să împarţi
să ai cui să sari
n-ai cui

să ai pe cine împrăştia
sa aibă cine te aduna
să n-ai cui zdrobi
să ai cine să te lipească
n-ai cui

să ai cui te grabi
să aibă cine te încetini
să ai cui pierde
n-ai cui

să ai cui mirosi
într-un fel
să ai cui clipi
ca într-un cod
doar de voi ştiut
să ai cui părea
să ai cui greşi

să aibă cine…

aşa cum se vede

oamenii sunt nu ştiu cum singuri

par ca nişte zombi,
mergând de pe un trotuar pe altul

oameni sunt nu ştiu cum singuri

parcă le vezi organele,
bucăţile de mâncare
înghiţite dintr-un foc

oameni singuri fracţionează,
împart totul la unu
şi apoi
înmulţesc cu zero
ceea ce le lipseşte –
cei care umblă înjumătăţiţi
au un miros specific
de iasomie
combinată cu apă sărată de mare

în oamenii singuri
vezi cum se oglindesc
trotuarele
cu tot cu cei care le străbat,
cu tot cu tomberoanele de gunoi
în care dau întotdeauna pe dinafară ambalajele

oamenii singuri sunt nu ştiu cum
pentru că în ei
niciodată nu e curăţenie,
dar miros a iasomie combinată cu apă sărată de mare,
deci se poate spune
că sunt oarecum proaspeţi, nu?

predispus

sunt predispusă să fac guguloaie,
dar nu din acelea
de ţânţar agresiv,
care te înţeapă
până te lasă fără sânge –
sunt predispusă să fac guguloaie
pe inimă,
iar astea nu se sparg,
mai rău se bălăngăne
în piept
de parcă ar fi jeleu –
sunt predispusă să fac guguloaie
ori de cate ori,
din când în când,
o dată la nu ştiu cât

eu recidivez

mă vindec
şi apoi
revin în stare febrilă
de guguloaie sufleteşti

eu recidivez

mă adun în om cu om
şi apoi mă imprăştii
în fiecare
când pleacă la casa lui

sunt predispusă
să fac guguloaie,
iar acestea se schimbă
cu fiecare anotimp –
vara sunt mici
aproape de nesimţit,
toamna sunt învăpăiate
şi înţeapă,
exact ca mustul,
iarna şi primăvara
se usucă
exact ca busuiocul

eu recidivez