când alegi prost
ai sentimentul că e un blestem,
pe care vrei să-l rupi și nu știi cum.

ai o înfrigurare pe care doar tu o simți.
tu și numai tu.

când alegi prost,
parcă ai limba scoasă de-un cot,
după 100 de metri garduri.

respiri greoi,
cu sufletul anchilozat.

oamenii vorbesc cu tine
de parcă te-ar știi de-o viață,
atunci când alegi prost,
iar tu zâmbești.
pentru că ei nu simt în ochi
nisip de plajă virgină.

când alegi prost,
oamenii renunță la tine.

respiră.
ai ojă roșie pe unghii,
nu ți se poate întâmpla nimic rău.

zăpada aia, ninsă perfect, nu există.
cum nu există nici ochii perfecți,
nici sânii perfecți.

nu există lacrimi perfecte,
cum nu există să fii iubit
de către cine vrei tu să fii iubit.

și toate zâmbetele
s-au dosit după o sticlă de vin.

cât condens ascunde trupul tău
și câtă bătaie de sânge…
cât joc de vene, care încurcă orice palpitație.

nu există suferința perfectă,
cum nu există fericirea perfectă,
nici dacă s-ar droga tot îngerii.
harpele lor nici ele nu-s perfecte.

asta e…
o lume de neacordați

s-a îngălbenit  cerul a puțin soare,
odată cu începutul de film.
e nemțesc.
și mi s-a făcut dor de Hamburg.

actorul principal
are ochii de un albastru atât de clar,
iar prima lui replică a fost
cântă, plângi și mergi mai departe.

s-a îngălbenit cerul a puțin soare.
cer de decembrie.
și dintr-odată germana mi s-a părut
cea mai iubitoare limbă.

falit.
oameni.
iubire.
gri apăsător, de zile în șir.
chitară.

s-a îngălbenit cerul a puțin soare.
și voi merge acasă.
la mama.
iar ea o să pună lenjeria mea preferată de pat.
o s-o sun ca de fiecare dată s-o întreb
dacă  avem ceva de băut, la rece.

cântă, plângi și mergi mai departe.
seara îi spun în gând cât mi-e de dor de ea
și că uneori, prin vise,
umblu disperată de la un capăt într-altul
al străzii.

seara îi pun în gând cât mi-e de dor de ea
și ochii mei devin albastru de sărbătoare.

s-a ingalbenit cerul a puțin soare,
atât cât să pună în valoare fața palidă,
exact ca cea a unui om cu pistolul la tâmplă.

cântă. plângi. și mergi mai departe.

se construiește la foc automat.
îmi construiesc inima, îmi construiesc iubirile,
îmi construiesc străzile înguste,
pe care vreau să mă ascund,
atunci când îmi e frică.

îmi fac străzi înguste, cu pietre mari,
pe care scrijelesc ca pe niște notițe.
n-ar înțelege nimeni hieroglifele .

și cele două ziduri lungi sunt pline
cu formule de existență,
strecurate mic, între crăpături,
mai ceva ca un plan de evadare.

se construiește la foc automat.
îmi construiesc priviri, îmi construiesc puteri.
îmi fac străzi înguste, cu pietre mari,
și pe fiecare dintre ele
vom sta noi cei sâsâiți și rârâiți,
cu vreunul mai rebel care strigă:
„ssstiu cum ssssă trrrăim 1000 de ani”.

o să găsim rădăcini de viață nouă,
și toate iubirile mici vor fi precum bebelușii
cu exces de salivă în colțul gurii.
gata să fie trăite.

ți-a zis cineva?

miroși a tristețe și pufuleți.
ți-a zis cineva cât de bine îți stă
în treningul ăsta  lălâi din catifea?
treningul în care te mai scălămbăi
sâmbăta pe Ace of Base
și din care dacă îți mai pui și gluga
o să-ți zică iar maică- ta că n-ar mai face nimeni
sex cu tine.

miroși a regim de criză renală
și tot ți-e gândul la depravare sentimentală,
exact ca-n filmele alea drăgute de Crăciun.
iarna  te dai cu parfum de lemn dulce,
notele predominante- mosc și pin.

ți-a zis cineva cât de bine iți stă
în treningul ăsta lălâi din catifea,
în care ți-ai pus toată așteptarea?
și dacă te-ar inspira cineva
pentru câteva secunde
ai aduce puțin și cu mirosul de bergamotă.
este mirosul specific
fetelor palide și cu ochi albaștri

ți-a zis cineva?