#fatacustareasufletului

eu sunt fatacustareasufletului

şi am mereu grijă să port rujuri
care nu se imprimă pe paharele
locurilor pe care le frecventez,
pentru că forma buzelor mele
ar putea devoala vremurile din oameni

fatacustareasufletului,
al cărui parfum
abia e simţit,
altfel,
fiecare s-ar simţi dator
să-şi reamintească propriul MIROS
propria briză

eu n-am venit aici s-aduc furtuni,
ni le ştim fiecare

fatacustareasufletului
consemnează in linişte
temperaturile din ea,
din alţii…
atâta tot

Anunțuri
#fatacustareasufletului

Un leu pentru “Fata din Curcubeu”

Ați văzut oamenii aceia cu expresia feței din care nu-ți dai seama dacă râd sau plâng? Asta este Ilona Brezoianu. “Fata din Curcubeu”.
După ce-am plecat de la spectacol eram în taxi și abia așteptam să ajung să scriu despre el. Și uite c-o fac. Dar cu ce să incep? Este genul acela de piesă după care gâfui, transpiri.
Pleci și o să te oprești în primul geam mai fumuriu. Ca să te vezi, nu de alta. Și o să-ți dai seama că nu e nevoie să fii neapărat curvă ca să realizezi că de fapt n-ai nimic.
“Fata din Curcubeu” este reprezentația inedită prin care tu, cel din sală, te vindeci odată cu actorul. Și Ilona are ce să vindece. Ilona are ce să uite. Are ce să iubească. Are ce să domine. Ce sa părăsească.
La “Fata din Curcubeu” n-ai cum să vii pe tocuri. E cu dress cod “jerpelit”.
Ilona e șmecherită. Aș putea spune haladită și zău, termenul este cât se poate de la locul lui. Ilona apare în combinația amețitoare de femeie care-și șterge nasul cu podul palmei și totodată care folosește cu mare precizie “pe care”. Fata din Curcubeu se visează. Încearcă să fie frumoasă. Se străduiește să conteze. Își alege trupuri pentru care să trăiască. Se gândește să dea nume pentru că “ atunci când dai nume cuiva, acel ceva devine al tau”.
Ilona(fata din Curcubeu) pune la bătaie cam tot. Și asta numai ca să ne dam noi seama cât de infirmi sufletește rămânem uneori.
“Fata din Curcubeu” este despre demnitate, asumare și acceptare. Despre murdarie și puritate.
Ilona te imparte în două. Tu în viața de dinainte și viața de acum. Nu cere compasiune. “Fă-ți rai din ce ai” este principiul fetei din Curcubeu. Până la sfârșit îți dai jos haină cu haină. Până rămâi gol.
Fata din Curcubeu îți pune pe tavă viața, moartea, iubirea și respectul. Îți dă un cutit, o furculiță…hai, servește-te. De la ea înveți cu câtă grație le poți mânui.
Ilona are o gestică aparte. De te face să te pui în fund turcește, ca să fii pregătit să încasezi bucăti de karmă. E ca un bulgare care umblă prin tine și ajunge în punctele esențiale. Reflexoterapie prin teatru…aia e. Și vine direct în stomac. Și atunci doare, doar că nu este o durere normală. Pentru că Fata din Curcubeu îți face abc-ul suferinței și tot ea are și remediul. Ea nu se reneagă, deși are mici impulsuri. Ea luptă. Fata din Curcubeu este poate ecoul fiecăruia dintre noi.
“Cu cât apa este mare, cu atât eu sunt mai tare. Cu cât apa este mai mare, cu atât eu sunt mai tare”

Un leu pentru “Fata din Curcubeu”

poezia se naște din mucii sterși de pantalonii de casă

poezia se naște
din mucii sterși de pantalonii de casă,
atunci când plângi și n-ai șervețele la îndemână –
au, ce ai facut? ai zis muci?
ce urât…
poezia se naște din mucii sterși
de pantalonii de casă,
pe care știi că oricum
o să-i speli mâine
când o să te doară la fel
și îți cauți de treabă
ca să uiți –
o să alergi prin casă
cu aceeași derutare
și apoi o să te apuci
să-ți ștergi dorul care-ți dă pe nas
cu ce ai prin preajmă,
căci pantalonii de casă
i-ai spalat și-s uzi…
poezia se naște din mucii ștersi
de bluza cu mâneci prea lungi,
bluza aia pe care ai purtat-o
la prima bere pe care ai băut-o
cu taică-tu
și a cărei amărală o mai simți și-acum –
știi,
atunci când ți-a luat mâna
și ți-a zis că ochilor care plâng
deja le sunt iertate
trei sferturi din păcate…

poezia se naște din mucii sterși de pantalonii de casă

“Bucureștiul meu”- cu căștile în urechi

Aceste rânduri nu-s o cronică de teatru. Sunt gânduri. Și trebuie tratate ca atare.
Scriu asta, dupa ce tocmai m-am oprit să-mi iau un meniu de la KFC. Ce legătura are asta cu spectacolul “Bucureștiul meu” al studenților UNATC din anul II ? Ohooo, una foarte mare!
“Bucureștiul meu” este genul de spectacol pe care il poți asculta lejer cu căștile în urechi. Nu, nu vă gândiți la teatrul radiofonic. Mă refer că și dacă nu l-ai vedea, ci doar l-ai auzi, te face să-ți imaginezi lucruri, să intri în povești diferite și să îți amintești. Cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți. Pentru ce lupți.
O mână de oameni s-au adunat să ne arate pe noi în oglindă. S-au adunat să vedem ce înseamnă un oraș care te adoptă puțin câte puțin până începe să te consume efectiv și să facă parte din tine, cu zilele și nopțile lui.
“Bucureștiul meu” este despre un oraș cool, în care ne adunăm noi toți, ăștia de vrem marea cu sarea sau să încercăm marea cu degetul, în fine, știți voi zicalele astea.
O să-ti dai seama că și tu ai început să mananci ciorbă abia după ce ai ajuns în București. Pentru că acasă nu prea te tenta. O să vezi ca și tu ai tras primele beții tot după ce ai ajuns aici, îmbiat de senzația de libertate(iluzii, nu există libertate). Probabil vei simți mai mult ca niciodată dorul de casă, de bichonul tău, canish-ul sau ce câine ai…
”Bucureștiul meu” este despre oamenii pe care ii lăsăm în urmă, pentru a veni într-un oraș în care să ne urmam visurile. Un București contrastant. Singuratate. Ură. Zâmbete. Lacrimi. Fericire. Prieteni.
O mână de oameni s-au adunat să fie ei mai cu moț și să ne arate că ei nu vor să se grăbească. Într-un oraș în care totul fuge prea repede. Ei se încăpațânează să dovedească că poți să fii curat, sincer și deschis într-un București în care de multe ori totul devine murdar.
Dupa ce o să vezi “Bucureștiul meu” vei realiza că da, lucrurile pot dura mai mult decât o stație de metrou. Vei intelege ce înseamnă fragilitatea, puterea, resemnarea, pasiunea si determinarea.
”Bucureștiul meu” ne arată cum ne amestecăm noi oamenii și cum ceea ce iubim ne poate face să devenim o singură carne.
”Bucureștiul meu” e despre “like-ul” pe bune, despre a pune mâna efectiv pe cel de lângă tine și a-l îmbrățișa, a-l săruta sau ce vrei tu să-i mai faci. E despre noi, cei cu blugi rupți în genunchi.
După ce o să vezi ”Bucureștiul meu”, ca și mine, o să-ți scoți smartphone-ul sau S6 sau ce mai ai tu si o s-o suni pe maică-ta cu noduri in gât. ”Ce faci, esti bine?”. De fapt nodul în gât apare încă de la început, când cei care de fapt te joacă pe tine apar într-un filmuleț din care îți poți da seama cât sunt de tu, dar totodată diferiți.
Bucureștiul meu e despre ”împreună”. Eu cu tine, tu cu mine, noi cu noi. Bucureștiul meu, Bucureștiul tău, al nostru. După spectacol, ca și mine, o să pleci mai puternic, mai plâns. O să pleci mai neputincios, mai întrebător, mai senin, mai întortocheat. Sau cum am zis eu aseară: vraiște. Da. Ăsta este cuvântul. O să pleci vraiște.
O să mergi pe străzi, o să te duci pe Magheru, o să stai pe treptele de la Universitate. Și poate dai chiar și pe la Gara de  Nord.
O să te întrebi unde te vezi peste niște ani și vei ști. Sau poate nu. O să te uiți în metrou la tipa sau tipul de lângă tine si te vei gândi ca avem un limbaj comun.
”E minunat acuma ca ești lângă minee. E minunat acuma că sunt lângă tineee”.

“Bucureștiul meu”- cu căștile în urechi