Nimic nu-mi repugna mai mult decat lasitatea oamenilor, falsitatea si minciuna. Eu incepand cu urmatoarele alegeri nu voi mai merge la vot. Mi-e asa greata incat niciun camion cu lamai nu mi-ar taia-o. Inca o data mi se dovedeste ca nimeni nu poate duce la bun sfarsit nimic. Ca atunci cand vine lupta adevarata, toti sunt ca o fecioara tematoare de prima noapte. A cata oara ni se flituieste sentimentul de incredere? A cata oara ni se pun la fund sperantele? Astia in Kiev au varsat sange pe asfalt, noi la manifestari udam cimentul cu apa de la harjoneala cu pustile de jucarie? Ne mai trezim vreodata? Va disparea gasca asta de inconstienti care ne-a amanetat pustiului? Pentru ca mare lucru nu mai avem. Daca,precum dl Antonescu, de-a dracu` asa, ne gandim noi sa nu iesim la vot? Sau mai rau sa anulam fiecare buletin. Nu suntem un popor unit. Nau i-am pedepsit asa cum ar fi facut-o oricare alta tara nemultumita de conducatorii sai. Ne-am complacut in situatia de a fi niste mingi de tenis pasate de la un partid la altul. De la un program de guvernare la altul. Si uite sunt a dracu si nu vreau sa plec din tara asta. Nu din cauza lor. Nu pot sa cred ca dupa ani de experienta politica, unii fac asemenea gafe. Alianta cu UDMR? Serios? Sa ma astept sa ne ofere ca fel principal? Macar sa stim o chestie. Nu pot sa cred ca dupa ani de politica, tu te comporti ca o nevasta isterica, cautand felurite moduri de a fi impacata si niciunul nu te multumeste. Nu mai vreau conducatori care stiu sa fie doar ironici si sa foloseasca niste metafore total deplasate pentru acest moment .Nu mai vreau aliante, care nu stiu de ce „divorteaza” si se folosesc de celebrul argument, nepotrivire de caracter, iar apoi fac din noi element de partaj. De aceea nu se mai intampla nimic bun cu noi. De aceea asistam neputinciosi la un continuu regres si ne intrebam ” ce fac?”, „incotro ma duc?”. Sper ca Romania sa-si capete mintea cea de pe urma si sa renuntam la „harneala” asta ieftina. Si ca sa inchei cu un vers Bug Mafia, edificator pentru aceasta situatie: „si cum se schimba uni-n curve nici nu-ti vine sa crezi”
Lună: februarie 2014
Haita de sentimente
Haita de sentimente!
Ati muscat din tot ce-am avut.
Mi-ati pus sufletul pe terte
Si ati cantat isteric prin mine,
Ca la un pian stricat.
Ma intreb daca trebuie sa-mi fac si vreun vaccin
La cat de turbate sunteti.
A trecut crivatul peste voi!
V-ati toropit cu nesimtire sub fiecare crez.
Si?
Ati ramas tot niste destrabalate,
Care umbla niciunde, nicicum.
V-am fost padoc!
V-am hranit din primul fir de par si pana-n glezne.
Cu tot ce e mai bun.
N-ati vrut sa fiti de rasa.
Ati ramas niste maidaneze rebele,
Gata sa roada orice os.
Sa manance carne cruda.
Sunteti mai rele ca ei.
Ei macar mai pot fi invatati cu lesa.
Voi nu!
Ei sunt recunoscatori!
Voi?
Va faceti nevoile pe unde apucati
Drept recompensa .
Haita de sentimente sta la pânda.
Simte miros de carne vulnerabila.
Iubeste
Iubeste-mi lumea.
Adora-mi necunoscutul.
Fii cel mai bun prieten pana si cu lumina
Dintre degetele care au ramas goale,
Dupa timpul pierdut.
Iubeste-mi parul,
Care n-are niciun fel de stralucire
Fara pacate.
Diminetile care umbla sfioase prin pielea palida.
Am muscat din fiecare clipa.
Cred ca de aia m-am si risipit.
Iubeste-mi privirea obosita ,
Care se descalta mereu
In fata fiecarui inceput.
Mirosul acela de mai
Pe care ti l-am lasat in tocul usii.
Iubeste-mi anotimpurile de pe umerii,
Care au carat vise.
Iubeste-ma cand ploua
Si strang fiecare picatura
Pe genunchii rosi de patimi.
Iubeste.
Iubeste fiecare eu de pe strada.
Una dintre noi ne va aduna intr-o esarfa
Si voi iesi intreaga.
Cuvintele
Cand mi-e sete,
Beau din roua cuvintelor.
Ele imi racoresc fierbinteala sufletului.
Ele ma tin vie cand totul moare.
După un amurg bătrân ,
Cuvintele…
Mi-au parait pana la ultimul deget.
Ele m-au rostit cel mai frumos.
Au fost orasul mereu nou,
Pe care l-am strabatut neobosita
Fara sa am nevoie de vreo statie cerebrala.
Cuvintele,
Busola pe care am avut-o intotdeauna
Cand am simtit ca ma pierd.
Au barfit ca am facut, ca am dres,
Ca m-am dus,ca m-am intors.
Ele,
mereu iubirea perfecta,
Iubirea neimplinita.
Focul de tabara la care au mocnit
Cele mai pure vibratii.
Ele…
Vor fi mormantul
Pe care vor creste cele mai vii si proaspete flori.
Interviu Ciprian Brasoveanu: „Nu eram unul oarecare, ci unul care tocmai a terminat primul curs de actorie.”
“Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice”
Marin Sorescu, Actorii
La fiecare sfarsit de spectacol m-am intrebat ce simte un actor cand e pe scena? Ce simte cand e aplaudat? Cand toti ochii sunt atintiti asupra lui? Dar mai ales, ce simte cand oamenii, plang din cauza lui, rad din cauza lui si trec de la agonie la extaz in cateva clipe. Cum e sa ai acea parte speciala, unica, sa te reinventezi de fiecare data si sa incerci noi lucruri aflam de la Ciprian Brasoveanu, actorul Teatrului Dramatic Fani Tardini, Galati si mai nou, regizorul celei mai recente productii de lung metraj, Café Journal.
“Nu eram unul oarecare, ci unul care tocmai a terminat primul curs de actorie. Simteam o anumita putere in asta.”
1.Cum a fost prima “intalnire” cu scena? Cum vezi acum, dupa cativa ani de experienta, inceputurile tale?
Prima intalnire cu scena am avut-o in clasa a 10-a cand faceam parte din trupa de teatru a liceului. Il jucam pe Miroiu din “Steaua fara nume” de Mihail Sebastian. Dupa prima reprezentatie in cadrul liceului a venit si a doua la Teatrul Dramatic. Imi amintesc ca eram foarte emotionat si bucuros sa pasesc pe o scena de teatru adevarata, care are o istorie bogata in urma. Piesa a fost inregistrata si stiu ca eram in laboratorul de fizica cu profesorul de engleza, cel care a infiintat trupa, Dorian Andone, ne uitam la caseta cu piesa si nu mi-a placut de mine cum am jucat. Imi spuneam ca pot mai mult si incercam sa iau cat se poate de in serios ceea ce faceam.
Acum, dupa 6 ani de cand sunt actor al Teatrului Dramatic “Fani Taridini”, imi aduc aminte cu drag de anii de inceput in care mi-am conturat precis visele si principiile de viata. Eram naiv, cred ca si acum sunt desi s-au mai schimbat lucruri in interiorul meu dar inca ma consider ca fiind la inceput. Nu stiu daca e bine sau nu.
2.Crezi ca teatrul ti-a oferit acea bucatica a ta, care te diferentiaza de restul?
Ca sa fiu mai precis as zice ca actoria m-a facut sa ma simt diferit. O experienta in acest sens a venit dupa ce am participat la primul curs de actorie cu regretatul actor Grig Dristaru. Am urcat in autouz sa ma duc spre casa, stateam in spate, cu bratele intinse pe bara din spatele meu si ma simteam deasupra tuturor. Parca as fi avut un statut special printre calatori. Nu eram unul oarecare, ci unul care tocmai a terminat primul curs de actorie. Simteam o anumita putere in asta.
3.Esti atent la reactiile oamenilor din sala, la sfarsitul spectacolului? Ii vezi schimbati?
Da, incerc sa-mi dau seama daca spectacolul in cauza i-a bucurat sau nu. Uneori poti sa-ti dai seama foarte usor de asta, alteori sunt mai greu de citit, depinde de la caz la caz.
4.S-a intamplat sa te dezamageasca un lucru in meseria asta, atat de tare,
incat sa vrei sa renunti?
S-a intamplat sa fiu dezamagit dar niciodata nu mi-am dorit sa renunt la actorie. Te indepartezi de lucrul care te dezamageste nu de lucrul pe care il iubesti. Singurul lucru care inca imi provoaca teama e sa nu ma dezamagesc pe mine insumi. Atunci as fi in pericol de a renunta la actorie dar sper ca asa ceva nu se va intampla.
5.Ai face orice compromis pentru teatru?
Nu. Nu poti sa incalci niste valori morale, niste idealuri, niste crezuri personale doar pentru a-ti atinge scopul. Daca nu poti sa ajungi intr-un punct in mod cinstit, n-ai sa ajungi niciodata. Cel care face un compromis serios pentru a ajunge unde-si doreste uita ca de fapt acel compromis il schimba si nu o sa mai fie acelasi om. Dar, bineinteles, depinde si ce inseamna compromis, in ce masura ne folosim de el…mici compromisuri facem mereu insa niciodata sa nu ne calcam demnitatea.
“Capacitatea de a putea continua sa privesti inainte spre visul tau e importanta. “
6.Café Journal. Primul film regizat si produs de tine, cu scenariul scris de tine. Ai fost, daca putem spune asa, “omul orchestra”. Pentru ca o sa apara in curand, cat de greu ti-a fost sa duci la bun sfarsit si ce asteptari ai de la acest film?
A fost destul de greu sa duc proiectul de la punctul in care era doar o idee vaga pana la punctul in care filmul a ajuns la varianta lui finala. E un intreg proces intre aceste doua puncte, unul greu, anevoios, care necesita creatie si inspiratie, multa rabdare, multi nervi de otel, mai ales cand tehnica decide sa dea erori dar e o experienta de imbogatire artistica. Lucrand singur la tot ce a insemnat post-productie m-a facut sa invat tot felul de lucruri care cu siguranta ca imi vor fi de folos la proiectele viitoare.
7.Faptul ca e o productie low-budget va face ca gustul succesului sa fie mai dulce?
In primul rand nu stiu daca va fi un succes, asta ramane de vazut. Mai apoi publicul e mai putin interesat ca e un film low-budget sau nu. Publicul vine sa vada o poveste. Daca stii sa i-o vinzi e bine, daca nu, nu. Marimea bugetul nu e direct proportionala cu succesul sau impactul la public. Sunt lucruri specifice productiilor cu buget redus dar pana la urma povestea e esenta.
8.Tot mai multi artisti aleg sa lucreze independent, tocmai pentru ca s-au lovit de refuzuri, prejudecati si oameni care n-au stiut ce sa faca cu ei. Ai simtit vreodata ca nu ai fost solicitat destul/lasat in umbra?
Am simtit si asta, inca o simt dar ce sa-i faci, fiecare se descurca cum poate. Capacitatea de a putea continua sa privesti inainte spre visul tau e importanta. Daca tu simti ca ai ceva important de spus, mergi pana la capat. Nu se stie niciodata cum se intorc lucrurile. Stiti vorba aia…Keep walking. Sau running…sau in ce ritm vrea fiecare numai sa nu te opresti.
9.Cum ti s-a parut provocarea de a fi regizorul unui film si ce ti s-a parut cel mai greu?
M-am speriat putin de ideea de a fi regizor, de a fi cel care conduce lucrurile. E prima oara cand am fost nevoit sa fac asta si nu aveam siguranta necesara dar, slava Domnului, emotiile au trecut repede si m-am acomodat cu scaunul regizoral destul de repede, oricum era ceva ce voiam sa experimentez.
10.Cum te simti mai confortabil? Pe scena, jucand, sau regizand?
Eu ma simt bine cand creez, orice ar fi. Da, in primul rand vreau sa joc dar dupa acest punct chiar nu mai conteaza. Mereu caut metode noi prin care sa-mi exprim creativitatea. Ma bucura faptul ca am mereu idei si chiar am multe proiecte care imi dau tarcoale dar sper sa am si posibilitatea de a le transforma in realitate.
“Cred ca vom atinge in curand un punct critic, in care noi ca rasa va trebui sa facem niste schimbari radicale in vietile noastre”
11.Daca ar fi sa alegi intre film si teatru, care dintre ele ar castiga?
Daca ar fi sa aleg, desi sper sa nu fiu nevoit sa o fac, dar daca e chiar necesar sa aleg…aleg filmul. Pasiunea pentru film m-a adus aici. Filmul a intrat prima oara in sufletul meu. Nu pot sa uit cum stateam la numai 3-4 ani pe covor, in fata video-ului si al televizorului privind fascinat la filme. Lumea aia pur si simplu m-a absorbit. Devenise o rutina sa vad filme de la o varsta frageda. Cativa ani mai tarziu mergeam la cinema singur. La 8-9 ani. Azi nici in fata cinema-ului nu mai ajungi la varsta asta, d-apai sa-ti mai vanda cineva bilet. Mergeam la cinema “Flacara” in Micro 40, urmaream permanent programul care se afisa cu filmele din saptamana respectiva. Nu aveti idee ce experienta a fost cand am vazut Terminator 2, am iesit uluit din sala. Imi mai aduc aminte cum proiectia pornea daca se vindeau minim 5 bilete sau asa ceva. S-a intamplat destul de des sa fie sala aproape goala. Dar era cu atat mai bine pentru mine. Ce experienta placuta era…acum s-au schimbat lucrurile cu cinematografele din mall-uri. Ma rog..pana sa ajungem la ele nu pot sa nu spun ca e rusinos ca un oras atat de mare sa nu mai aiba nici macar un cinema.
12.Sa alegem o replica prin care te-ai caracteriza, care ar fi aceea?
Cred ca ar fi mai multe dar acum imi vine in minte urmatoarea. Intrebat care e lucrul de care se teme cel mai mult personajul in cauza raspunde “The possibility that love is not enough.” Cumva mi-a ramas in minte aceasta replica. E din serialul Twin Peaks.
13.Iti propun o radiografie a culturii si in general a lumii in care traim, cum le vezi? Facand o pararela, cum crezi ca evolueaza ele?
Nu ma cred in stare sa fac o asemenea radiografie dar cred ca, in general, interesul pentru cultura a fost, in medie, acelasi de-a lungul timpului. Dar directia in care indreapta lumea ma cam sperie. Am devenit prea mult o societate de consum, cumparam orice, oricat, in cantitati tot mai mari, facem tot mai multa mizerie si ne pasa tot mai putin de calitatea vietilor noastre. Cred ca vom atinge in curand un punct critic, in care noi ca rasa va trebui sa facem niste schimbari radicale in vietile noastre. Nu stiu daca lucrul asta se va petrece in timpul vietii noastre dar simt ca momentul e aproape sau cel putin asa imi doresc. N-as vrea ca ideile din filmele distopice pe care le-am urmarit sa devina realitate.
14.In ceea ce priveste teatrul a fost ceva ce n-ai facut si ai fi vrut sa faci sau iti propui sa faci?
Pe langa anumite roluri pe care mi le doresc mai sunt si alte lucruri pe care vreau sa le incerc. Inclusiv regia de teatru si am cateva idei in sensul asta. La momentul potrivit poate o sa le dezvolt daca cineva le va gasi interesante.
„Inima sus” si cititi un interviu frumos!
Scenele nu imi plac decat la teatru, spunea Oscar Wilde.Cand am cunoscut-o era la inceputul carierei sale. Dar ca si acum, la fel de vie, la fel de incrancenata sa joace , cu o pofta nebuna de a se transpune in fiecare personaj, pe care l-a jucat pana la ultima picatura de energie. Va invit sa descoperim cate putin din Petronela Buda, actrita Teatrului Dramatic „Fani Tardini”. Si pentru ca o parte din raspunsurile la intrebarile de „incalzire” sunt stiute si previzibile, am zis sa intram direct in subiect.
“Cel mai bun loc unde te poţi duce după spectcol: în gândurile tale, cel puţin mie îmi face bine.”
1.Cat de secata de energie ramai dupa un spectacol/dupa un rol?
Destul de. Însă după unele spectacole, paradoxal, energia în loc să scadă, creşte şi parcă mai vrei.
2.Cum te incarci dupa?
Pe cât de explozivă par, pe atât de mult iubesc liniştea după spectacol. Cred că e cel mai bun loc unde te poţi duce după spectcol: în gândurile tale, cel puţin mie îmi face bine.
3.Stiu ca regizorii mai recurg la tot felul de tertipuri/metode neortodoxe pentru a face actorii sa-si insuseasca o anumita stare. Ti s-a intamplat asta?
Hm. Da. Mi s-a întâmplat în timpul repetiţiilor la „Puşlamaua de la etajul 13”, în timp ce lucram cu regretatul Vili Perveli Nikolov, nu reuşeam să ating o anumită temperatură pe care el şi-o dorea într-o anumită scenă şi a reuşit să ma enerveze atât de tare (cum numai el ştia) până am izbucnit în plâns şi atunci, în loc să luăm o pauză, a zis „Perfect, hai, încă o dată!”
Avea un stil foarte fain de lucru, aproape de pedagog.
„Eu cred că teatru poate fi şi un refugiu, un loc în care poţi veni când nu mai ai repere, când nu mai ai de ce să te agăţi”
4. A existat vreun partener de scena cu care sa nu ai nicio chimie?
Nu. Fiecare îmi transmite ceva, de la fiecare iau ceva şi cum spunea Viola Spolin „Dacă nu găseşti nimic de luat, caută ceva!” Dacă nu găseşti, cauţi analogii până când defineşti macar un minim contur al relaţiei pe care trebuie să o ai cu personajul pe care îl joacă actorul respectiv.
5. Circula de curand o poza pe Facebook cu un citat al regizorului Liviu Ciulei, care spunea asa: “Actorul nu mai este manechinul superb sau omul cu o mie de fete, ci un responsabil al atitudinii sale de ganditor in societate”.Cat de puternic crezi ca-si pune amprenta aceasta meserie in schimbarea societatii?
Teatrul are şi a avut dintotdeauna puterea de a schimba, de a educa, de a mântui (de ce nu?) suflete. Eu cred că teatru poate fi şi un refugiu, un loc în care poţi veni când nu mai ai repere, când nu mai ai de ce să te agăţi; el nu e doar un loc unde vii ca să pierzi o ora departe de televizor, canapea, cafenea sau club, deşi sunt şi spectatori care vin doar de entertainment, din plictiseala sau pur şi simplu snobism şi pleacă aşa cum au venit. Goi.
6. Apropo de Facebook…e mai importanta platforma online pe care te promovezi sau notorietatea ta ca artist?
Sunt legate una de cealaltă. Facebook îţi dă şansa să te promovezi cu minimum de resurse, cu o cheltuială minimă. Fără să dai bani pe afişe şi apoi să alergi prin oraş să le lipeşti, facebook-ul da, contribuie la sporirea notorietăţii mele ca artist.
7. Este bine sa contorizezi valoarea ta ( si ma refer acum, ca om de teatru) in feedback-urile “de pe net”? Pentru ca se poate intampla, ca nu intotdeauna, publicul din online sa fie si cel din sala.
E şi nu e bine. Stai să ne întelegem. Facebook-ul e o metodă foarte bună de promovare, nu numai de socializare dar asta nu înseamnă că trebuie să vibrezi la orice. Feedback-ul e important până la un punct. La urma urmei nu poţi mulţumi pe toată lumea şi eu nici măcar nu mai încerc să fac asta, deşi acum câţiva ani eram într-o luptă continuă. Acum încerc să mă bucur cât pot de fiecare rol şi să-mi amintesc în permanenţă de ce îmi place aşa de mult ceea ce fac.
8. Maestrul Grig Dristaru (Dumnezeu sa-l odihneasca) a spus intr-un comentariu despre tine ca esti “un copil bolnav de teatru” si ti-a urat, daca putem spune asa, sa te vindeci cu scena. Pentru a fi bun, teatrul trebuie sa fie o “boala” genetica sau te poti “contamina” pe parcurs?
Of. Ai deschis o uşiţă pe care o închisesem. Mereu îmi spunea “să nu mă risipesc, să strâng mai mult în mine”, că nu pot mulţumi “şarpele cu o mie de capete din sală”. Şi avea dreptate. Mare. Eu nu ştiu dacă m-am născut cu asta, ba chiar tind să cred că nu şi că am învăţat pe parcurs. “Oricine poate fi actor” spunea tot Viola Spolin. E o meserie la urma urmei, dar depinde numai şi numai de tine dacă alegi să o faci mai mult cu inima sau mai mult cu creierul.
“. Social Act Theatre îşi propune să spună poveşti cu un conţinut social care să atingă şi să responsabilizeze spectatorul”
9. Faci parte dintr-o trupa de teatru independenta ( Social Act Theatre). Cum ai primit aceasta provocare si ce urmareste aceasta forma de teatru?
Sunt foarte entuziasmată că sunt şi eu o mică particică din fenomenul Social Act Theatre. Am fost încântată încă de la început deoarece ştiam că voi lucra cu foşti colegi din facultate şi asta n-a putut decât să mă bucure si să stârnească nostalgii. Social Act Theatre îşi propune să spună poveşti cu un conţinut social care să atingă şi să responsabilizeze spectatorul, să îi arate că e parte integrantă a problemei şi că stă în mâinile lui să schimbe ceva.
10.Teatrul social independent va ofera mai multa libertate de exprimare decat teatrul de stat?
Sigur că da, există mai multă libertate de exprimare. E mult mai ofertant, ai ocazia să fii mai mult decât actor şi asta îţi oferă o mai mare împlinire a unui lucru făcut în echipă.
11. Cat de greu va este sa promovati acest proiect?
Sincer nu ştiu J) pentru că PR-ul Social Act Theatre-ului, Rodica Mişcalencu face o treabă nemaipomenit de bună şi în permanenţă se scrie despre noi, se merge în platourile televiziunilor locale (deocamdată J ) aşa că avem susţinere din toate părţile. Ar trebui să o întrebi pe ea cât de greu îi e. Recunosc însă că momentele în care în echipă completă am lipit afişe şi am împărţit flyere cu “Doggystyle”, primul proiect Social Act Theatre, au fost de neuitat. J)
12 Piesa “Doggystyle”, o satira la tot acest scandal legat de cainii strazii si cu care a si debutat Social Act Theatre a starnit reactiile asteptate?
Partenerii noştri de la Asocialţia “Ajutaţi-l pe Labuş” ne-au ajutat la fiecare spectacol, fiind prezenţi cu un pui de căţeluş al străzilor. Scopule era să responsabilizăm spectatorul şi asta s-a şi întâmplat. De cele mai multe ori, căţeluşul a fost adoptat cu acte-n regulă de câte un spectator, ceea ce nu poate decât să ne bucure peste măsură. Lansez o invitaţie: Vii la spectacol, vezi o comedie şi poate adopţi şi un sufleţel!
13. Crezi ca era pregatit publicul galatean pentru acest gen de teatru social?
Publicul gălăţean e pregătit pentru orice forma de arta, condiţia e să-i şi stârnească atât de mult interesul încât să vrea mai mult, abia atunci ştii că ai făcut o treabă bună.
14. Daca ar fi sa te descrii, ce replica ai folosi?
Nu ştiu dar, pot să-ţi spun că acţionez des condusă de o replică folosită obsedant aproape de Zoe a lui Caragiale: “Trebuie. Trebuie!” şi cred că asta înseamnă că sunt ambiţioasă sau încăpăţânată. Sau amândouă.
15. Te-a schimbat in vreun fel meseria de actrita?
Sunt mai pretenţioasă, mai atentă, mai critică…dar, nu ştiu dacă e din cauza meseriei sau doar că îmbătrânesc.
Petronela iti multumesc pentru particica de timp pe care ne-ai oferit-o pentru a te cunoaste.
Îţi mulţumesc Andra. Competent interviu.
just a word... just a blog 