Ce se mai aude despre mine

Nu o să încep printr-un salut. Că ne știm de mult. Nu e nevoie să fiu atât de protocolară.

Și nu știu cum se face, dar am scris de toate în ultima vreme, numai ție nu! Dar nu așa…în treacăt. Ci  cu vapori puternici, care să-ți fluture fața. Nu te-am mai întrebat  cum o mai duci. Cum îți e. Te-am lăsat să te pleci. Unde vezi cu ochii. Te-am lăsat să colinzi. Dacă îți spuneam să nu, tu oricum te duceai.  Lasă, zburdă! Să vezi binele și răul. Să vezi nămol sau geamuri lustruite. Și poate vrei să știi ce se mai aude despre tine.

Dar pe cine să întrebi? Cine să-ti trimită vești?

Mai bine să nu știi nimic. Tu doar mergi drept. Cu mici cotituri.  Așa se face.

Publicitate

Necurcubeie

Când e furtună

Și îți scârțâi dinții

Până li se ia smalțul-

Se adună pe jos ,

În grupuri,

Pietre.

Și stau așa nemișcate,

Pănă ajungi să levitezi

Din mers.

E un fel de ritual

Al necurcubeielor.

Cerșetoarea

Îmi stătea în față. Tocmai ieșisem din magazin. Tot arăta cu 2 degete strâmbe o monedă de 50 de bani. Avusesem bani ficși pentru apă și țigări. I-am zis că nu mai am. Dar ea continua să gesticuleze nervos. ”Ââ, âââ” și arăta moneda, iritată. Nu auzea ce-i spuneam eu, nici nu vorbea. M-am gândit în drum spre casă, având în minte portretul ei, care dintre noi două  e mai avantajată? Care e mai săracă?

Am lăsat-o în urmă tușind gros și nu-mi dădeam seama dacă ea e mai bolnavă sau, eu, care nu tușeam.

M-am uitat la chipul ei. Pentru câteva secunde. Era afumat de supărare. Însă tot găseai ascuns acolo, niște lumină. Avea fața netedă, dar ostenită. Cum e creierul nostru câteodată. Când ne îndrăgostim. Și până la urmă, care dintre noi două e mai în vârstă?

La pândă

Ce mi-a mai rămas,

De pândesc
Ca utima bandită
Pe gaura cheii?
Cum să jefuiesc ceva
Când am senzația uneori
Că eu însămi
Sunt ultima furată.
Muțenia asta
Pe care am dobândit-o
În timp,
Atârnă mai greu
Decât pedeapsa
Unui violator în serie.

Poveste fără măr

Asta nu e viață, zău…

Să se cotrobăie atât,

Să se întâlnească

Și în prima zi

Când se plimbă desculți

Să vadă că ea

Are degetul mare de la picior

Mai mic decât al lui.

Dar până la urmă,

Adam și Eva

Și-au dat coaste,

Mă rog, mai mult el.

Și au avut atâția copii..

Un fel de rai

El țipa în gura mare

Printre rafturi

Ce mirodenii să cumpere.

Ea s-a apropiat rușinată

De urechea lui

Și i-a zis:

”Știi, eu nu gătesc pește”.

Uite așa…

Afli cum arată raiul.

O să…

O să vină vremea aia în care tu o să-mi arăți cum ești.O noapte când  să pui stop tuturor neclarităților mele de confuză. Și o să ne avem, iar eu nu o să știu cum să mă port cu tine.  O să-mi ia zile, luni, săptămâni, poate, până să aflu ce-ți place și ce nu. Până să mă obișnuiesc cu vocea ta prin casă, zi de zi. Și cu papucii tăi târâiți.

O să mă panichez la fiecare enervare a ta, că nu  voi ști cum să te împac, stând minute în șir, tu pe canapea, eu pe fotoliu. Ca apoi să începem să vorbim amândoi în același timp.

O să stau lângă tine și o sa râd, când mă vei întreba: ”unde ai fost până acum?”

Pe aici pe-aproape!

Dar mai e până atunci. Am timp să mă pregatesc.

Capturi

Fac poze.

Dacă într-o  zi

Nu o să-mi mai amintesc?

Dacă vreodată nu voi mai vedea

Și nu-mi va rămâne

Decât să le bâjbâi

Cu niște degete schiloade,

Ca să opresc timpul.

Și iau de la oameni

Ce nu am eu.

Le dau lor din al meu

Ce nu au ei.

Tot acest schimb

E prins de un paparazzo

Ca să-mi lase amintiri,

Să nu vină vreo seară

Când o să zic…

Asta a fost!

Frânturi.

Fiecare cu momentul lui.

Laolaltă

Oare ce fac acum trăitorii de aceeași secundă cu mine?

În clipa asta, în care încercăm fiecare să lăsăm urme puternice, mai ceva ca labele de urs.

Faptul că trăiesc aceeași secundă cu toți, mă face să mă simt cumva, o soră mai mare sau  mai mică.

Doar că secunda asta ne diferențiază.

Alții se iubesc poate prin moteluri, alții cântă arii de operă, alții se ceartă și se bat cu perne, alții așteaptă apocalipsa.

Ne leagă aceeași secundă în care se nasc copii, se nasc privri buclucașe.

În secunda asta imensă, iubirile embrion devin mature și bătrânii niște puști sfioși,care se uită în stânga și-n dreapta, nu care cumva să se prindă cineva că devin o singură persoană în valurile mării.

E secunda magică în care totul pare posibil, vizibil.

Iar apa viței de vie, chiar se poate transforma în apă moarta și apă vie. După gustul fiecăruia.

Asta e mâna ta…

De ceva vreme încoace, îmi spune lumea că m-am schimbat. Că am pupilele nu știu cum,  că expir fumul de tigară altfel.

Ba că mă fâstâcesc, că nu sunt atentă, ba că m-apucă hlizitul din senin.

Râd de mine, că sparg pahare, scap farfurii și simt o uzină-n cap, de nu mai pot asculta pe nimeni.

Cică sunt alta.

Așa… aiurită.  Mi s-a schimbat mimica, mai zic.

De parcă aș avea alta gură, alți pometi, altă frunte.

Totuși, n-ar fi bine să vezi tu, cu ochii tăi?