am moștenit pielea albă a mamei,
iubirea față de lalele și albastrul sărat al mării.
am moștenit rânduri din cărți,
care mi-au devenit abecedar
și gustul pietros de vin de țară.

am moștenit plânsul
și mersul în tălpile goale,
pe bolovani de pământ uscat.

și urletul dinainte de naștere mi-a rămas
și sângele închegat de copil ocrotit.

mi-am înfiletat inima ca pe un bec
și-acum toată privirea mi-e sugrumată de căutări.

este nevoie, uneori, să curgă ceară fierbinte
peste degete,
ca să poți mângâia.
și de ochi plânși, pentru a privi adânc și senin.
sărut o mână, atunci când mă simt mică,
îmi iubesc revolta și o duc în spinarea
plină de dorințe.
sunt netrebnică și îmi cer iertare
și voi mai fi,
dar am iubire și patimă,
păcate legănate, ca un prunc gălăgios.

sucul de suflet.
sucul de suflet neizbăvit
și care nu știe încotro s-o apuce.
cea mai bună vitamină.

sucul de suflet din zori.
din piele laptoasă și fragedă.
exact ca ultimul fel de mâncare,
după care iți lingi degetele.

sucul de suflet neîntinat,
exact ca ducesele, din filmele de epocă.
pentru care nu există duel.

vom sta spate în spate.
sorbind.

mi-am pus gluga în cap
și am început să merg prin zăpadă.
m-am gândit că e iarbă
și că tremurul pulpelor de la nesomn
e doar extazul începutului de zi.

e frig.
și tata mi-a scris dacă am căldură.
i-am zis că sunt bine. doar foarte obosită.
am și eu păcatele mele.
nopți albe,
alung uneori oameni.
vorbesc cu doamne necunoscute despre
sentimentul matern.
ce-i aia, ingrato? tu, care nici nu ai copii.

mi-am pus gluga în cap,
așa cum m-aș înveli
cu niște complimente bărbătești.
noroc că știueuceșicum.

am și eu păcatele mele.
mă întreb uneori dacă atât de grele,
încât să mă blochez în lift.

cheltui.
merg prin zapadă și mă gândesc la dulciuri,
la cum mi-a pus mâna pe sâni primul băiat
și cât de dizgrațios mi s-a părut.

cheltui.
am și eu păcatele mele.
și când ninge, am urme de sărut rece pe limbă.

merg prin zăpadă
și mă lipesc de oameni.
am zâmbetul încercănat.

mi-am pus gluga în cap.
și vorbesc cu doamne străine
despre sentimentul matern.
noroc că știueuceșicum

ies cuvinte
dintr-o pareză de pe partea dreaptă a inimii.
cine se mai mai gândește la condiția femeii
din anii 1920, în toiul nopții?
având în minte imaginea bărbaților la costum,
cum se sprijină la colț de stradă, de fațada vreunui bordel dărăpănat, din Madrid.
așa ar trebui să înceapă orice dragoste.
pe străzile vechi, pietruite, din Madrid
și cu multă sangria.

covorul din fața bisericii
era rozaliu și jigărit.
exact ca o inimă nepostită.

am aprins o lumânare
pentru toate bunicile, care merg în cadru,
pentru toți copiii, care cad pentru prima dată.

covorul din fața bisericii era rozaliu și jigărit.

mi-am așezat iubirea de mamă
de-a dreapta și de-a stânga
și am stat la intrare să adun toți ochii albaștri,
ridați și plânși,
ca să-i pun în vis.

pe tot drumul spre casă
am mers cocoșată.
precum un mănunchi de busuioc uscat.

fumatul poate ucide.
țin să le spun, celor care se ocupă
de copyright-ul pachetelor de țigări,
că am murit demult.

ori de câte ori am crezut că nu sunt demnă
și m-am uitat în oglindă cu dispreț.
ori de câte ori ai mei mi-au zâmbit cald
și mi-au spus „asta e, mânzoc, e lumea în care trăim”.

fumatul poate ucide, dar la naiba,
moartă sunt de multe ori.
de fiecare dată când n-am curaj,
de fiecare dată când mă îndoiesc.

am murit de multe ori.
ca un câine maidanez.
neabandonând lupta.

am murit pe bulevarde.
am murit în fața oamenilor.
am murit în fața mea.

fumatul poate ucide.

și a căzut o lumină oarbă
peste buzele uscate
și peste maxilarul proeminent.

abia atunci când nu te mai recunosc
propriile mâini,
atunci este adevărata moarte.

sunt sălbatică, precum un buchet
de flori de câmp.
și îndată ce simt mirosul de tuberoze,
îmi dau seama că viața mea devine doar un joc
de răbdare.
zâmbesc. zâmbesc mult.
e ca un scrub pentru ridurile de expresie.
la fel de mult plâng.
așa cum își mântuiesc mamele pântecul,
după o cezariană.

sunt singurul dos de palmă, care îmi alină gușa,
atunci când nu-mi mai port
niciun pic de clemență.
atunci când nu mai aștept nimic.
în afară de vinerea sau sâmbăta
când vine mama în vizită.
e ca o iertare, știți?
pentru tot ceea ce sunt.

am învățat-o demult.
mi-e ca un desert.
nu întotdeauna dezirabil.

dintr-o dată cerul nu mai e așa senin
și te bucuri de o duminică în care mănânci singur,
având sunetul clopotului bisericii de cartier,
imprimat în memoria auditivă.

am la geamul bucătăriei
un mănunchi de busuioc uscat
și multe păsări care zboară,
exact ca salutul părintesc.
vorbești atât de rar cu ai tăi,
încât atunci când ii suni auzi :
„s-a întâmplat ceva?”

e duminica aia în care amesteci
coniacul cu berea
și tânjești după un pic de liniște.

îți numeri patru bomboane de ciocolată,
asta e porția.
exact ca la fericire.

mi-am făcut o poză deunăzi.
m-am uitat la ea și am văzut
chipul unei leoaice bătrâne, obosite.
am văzut renunțare și disperare.
mi-am proptit toată ființa într-un pliu de cot,
exact așa cum ții mâna când nu vrei
să frângi gâtul firav de bebeluș.