Ingeri cu aripi albastre

Multi spun  ca plansul descarca, ajuta la eliberarea sufletului. Ei bine trebuie sa recunosc ca eu chiar sunt o persoama care plange usor…poate e o dovada de slabiciune…nu-mi pasa. Am revazut o piesa care m-a tulburat din nou. Am ajuns acasa cu lacrimi in ochi si cu mii de intrebari fara raspuns. Am adormit cu aceleasi intrebari si m-am trezit cu aceleasi intrebari.  Ce te poate infuria mai mult decat sentimentul de neputinta? CE te poate dezarma mai mult decat ceva care poate parea imposibil desi in aparenta nu e !! Sunt arme pentru a infrunta destinul? Poate parea absurd dar eu chiar cred in destin. Stiu ca toate lucrurile sunt planificate si ca el le va realiza in ordinea prioritatilor.  Sa plangi nu e un delict!!! Sa suferi e o infractiune pentru care  platesti cu sufletul, cu trupul, slabit de putere si cu sute de „ingeri cu aripi albastre” care cad usor pe obraji. Acea senzatie oribila ca nimic nu-ti mai poate incalzi sufletul si ca singura „camasa interioara” e suferinta te infioara. Purtam pe sub piele  „camasa dorintei”, speranta si visul. Suntem inbibati de un cocktail de sentimente care se razboiesc acolo in intunericul sufletului pentru a ne defini. Sufletul vorbeste pentru noi, el e mesagerul celor mai puternice trairi. „Ingeri cu aripi albastre” il dau de gol si poarta cu ei chinul unui foc ce arde neincetat fiecare molecula din noi.  Lacrimile purifica, lacrimile fac ochii frumosi fie ele de tristete sau bucurie. Da, stiu o sa spuneti ca sunt emo, nu, nu sunt emo, dar banuiesc ca orice om are „dreptul” la perioade proaste. Bine, ce-i drept abonamentul pare sa fie destul de  des dar stiti cum e zicala aia „rau cu rau dar mai rau fara rau”. Urasc perioadele astea innegurate, ceata asta care se pune peste viata noastra si care cu greu se ridica.  Ma uitam ieri pe albumul de poze si fara sa vreau mi-au dat lacrimile…pentru prima oara in viata mea mi-am dorit sa fiu din nou copil si sa retraiesc acele clipe lipsite de tensiune, amaraciune, suferinta si neincredere. Tot timpul mi-am dorit sa fiu considerata mare…ma enervam la culme cand imi spunea cineva ca „ei lasa , tu inca esti mica”!!!. Am crescut, m-am maturizat si o data cu asta am avut si lovituri foarte grele, care  m-au facut sa ma calesc. Asa au inceput sa vina mai des si „ingerii cu aripi albastre”. De ceva timp m-am obisnuit sa port masca fericirii desi ii dau sufletului balsamul amar al lacrimilor. M-am resemnat sa ma invelesc cu patura durerii in ciuda razelor de lumina care stiu ca vor veni. Am incercat sa ridic un zid impotriva suferintei, dar s-a daramat. A fost atat de prost construit incat la prima „viitura” s-a facut una cu pamantul. Astern pe foaie litere grele, incarcate de povara incertitudinii, confuziei si a neincrederii.  Multi nu vor intelege cum te poate marca atat de mult o piesa de teatru…ei bine, poate.  Simteam cum imi zboara sufletul cu fiecare replica, fiecare gest, fiecare privire, fiecare rasuflare. Zbura spre neimplinire, regrete, jumatati si spre foarte multe indoieli, dubii. „Ingerii cu aripi albastre” vin fara sa-i chemi. Apar de nicaeri, cand te astepti mai putin, pregatiti sa-ti dezgoleasca slabiciunea, emotia, gandul…Plangem cand suntem tristi, plangem cand suntem fericiti, lacrimile aduc cu ele avalansa trairilor puternice. Sa plangi nu e o rusine, e dovada umana a ceea ce traim si simtim. Povestile sunt triste si dor, mai cu seama cand personajele principale suntem noi. Purtam cu noi inca din fasa pacatul lacrimilor, care ne purifica sufletul si intreaga fiinta. Suntem prizonierii a tot ceea ce iubim si ne patrunde prin fiecare por. „Ingeri cu aripi albastre” vor veni mereu in clipe cand iubim, cand radem, cand privim si simtim cu intensitate.

Ingeri cu aripi albastre